Domnul Băsescu are dreptate când spune că România nu are experienţă în anexarea altor state. Atât de multă dreptate încât a simţit nevoia să rostească acest adevăr istoric înaintea unui reprezentant al Rusiei la Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei.
După ce fericirea măruntă şi târzie a celor care se bucură că "le-am zis-o ruşilor" va fi trecut, nu se poate spera decât ca domnul Băsescu să realizeze că la fel de multă dreptate au şi cei care spun că România nu are experienţă nici în temperarea celor care visează anexarea altor state. "Trezirea" s-ar plia pe viziunea geopolitică a unui preşedinte convins că Federaţia Rusă a moştenit datele genetice ale Uniunii Sovietice, iar ambiţia liderilor de la Kremlin nu e cu nimic diferită de pretenţia stalinistă a sferelor de influenţă în Europa de Est.
Ce-ar putea face Traian Băsescu dacă, mâine, Moscova ar decide că e timpul să-şi trimită tancurile la Bucureşti pentru a-l instala ca preşedinte pe Victor Ponta? Răspunsul pesimist ar fi nimic. Cel optimist s-ar ridica din piepturile celor dispuşi să apere cu arma omul ales de poporul român. Răspunsul realist ar fi, totuşi, că întrebarea e pur şi simplu tâmpită.
Cine parcurge transcrierea oficială a întrunirii de joi, de la Consiliul Europei, poate afla că un lituanian l-a întrebat pe preşedinte despre iniţiativa acordării cetăţeniei române moldovenilor de peste Prut, iar domnul Băsescu a răspuns referindu-se la cei care şi-au pierdut drepturile civile fugind de comunism. Probabil derutat, un deputat rus a solicitat lămuriri suplimentare, reciclând vechea obsesie a unirii cu Republica Moldova.
Stârnit, preşedintele a remarcat că apetitul pentru anexări ar fi caracteristic altora. Cine sunt cei care au experienţă în încorporarea altor ţări? Aceiaşi care au stat "treizeci de ani în România fără ca nimeni să-i întrebe de ce", aşa cum remarca domnul Băsescu, printr-o altă replică acidă lansată la Consiliul Europei în 2006, după ce fusese întrebat despre instalarea bazelor militare americane.
Mă bucur că preşedintele are astăzi ocazia să trimită săgeţi otrăvite peste ruinele a ceea ce a fost odată supremaţia rusească. Acolo unde însă detaliile istorice unesc, prezentul şi chiar vi itorul despart. Să ne înţelegem: nimic din ce a spus preşedintele referitor la relaţia dintre România şi Rusia nu e lipsit de un fundament istoric. Dar lecţiile trecutului nu pot fi reluate la nesfârşit pentru a justifica un viitor care nu mai vine. L-am înţeles pe Traian Băsescu în momentul în care a anunţat că nu va semna niciodată un tratat de frontieră cu Republica Moldova, pentru că nu vrea să valideze prevederile Pactului Ribbentrop-Molotov.
Nu-l mai înţeleg însă în demersul său constant de a le-o servi oficialilor de la Kremlin, indiferent de temă şi de context. Dacă tot e ataşat de lecţiile istorice, şi-şi aminteşte de faptul că actualele frontiere ale României au fost stabilite prin Tratatul de Pace de la Paris din 1947, de ce nu spune preşedintele că şi acesta a fost rodul unei înţelegeri secrete şi infame între ruşi şi americani? Sau când insinuează că "dacă ai acceptat baze americane pe teritoriul ţării, o alunecare spre Moscova ar genera multe îndoieli" (într-un interviu din noiembrie 2009), şeful statului vrea să transmită că am schimbat hegemonia Moscovei pe cea a Washingtonului?
De acord, nu se poate răspunde coerent nici la o asemenea inepţie, doar că ea apare tocmai pe turnanta discursului de la Cotroceni. Unul rămas în logica Războiului Rece, într-o perioadă în care nu doar inamicul american de odinioară şi-a resetat relaţia cu Kremlinul, dar chiar condiţiile actuale n-ar mai permite desfăşurarea de forţe visată ipotetic de ruşi. De douăzeci de ani, Moscova se află în reflux geopolitic - dacă a dorit să obţină ceva în politica externă, Kremlinul a trebuit să se împuşte mai întâi într-un picior pentru a obţine atenţia celorlalţi.
Când spune că "România are ca adversari şi adversarii NATO", referindu-se deloc nuanţat la Rusia (interviu din noiembrie 2010), preşedintele Băsescu nu face decât să se închidă într-o cămăruţă strâmtă şi insalubră a diplomaţiei, refuzând să stea în salonul principal pentru că nu-l poate uita pe Stalin. Oare pentru că nu vrea ca Marea Neagră să fie lac rusesc, domnul Băsescu lasă de şase ani realismul deoparte şi trimite în capitala rusă ambasadori care au şcoala DIE, o rup în vreo patru limbi străine, dar nu prea pot să stea la o şuetă, pe limba lui, cu Vladimir Putin?