Prim-plan în alb-negru. Camera tremură uşor în timp ce pe fundal se agită câteva uniforme. Bărbatul care vorbeşte ţine în mâna dreaptă o ţigară şi gesticulează energic.
„Am găsit la peneţeu droguri, armament, muniţie, maşină de scris automată, tipărit bani la peneleu...”. O voce fără chip îi şopteşte din când în când cuvintele-cheie.
Bine aţi venit în Bucureşti! E iunie 1990, iar florile şi sângele sunt proaspete în centrul Capitalei. Ochelariştii şi bărboşii au plecat acasă. Într-un colţ al Pieţei Universităţii, pe o pânză sfâşiată a rămas doar întrebarea. „Români, ne credeţi numai când murim?”. Nici măcar atunci. „Ţara lui Eminescu votează cu Iliescu”. „Iliescu vom vota, fără Kent, dolari, cafea”. „Iliescu e român şi are sufletul bun”.
Într-o duminică de demult, pe 22 aprilie 1990, nişte golani nu s-au mai dus acasă. Au mers la un miting suspect al opoziţiei, apoi au luat cu asalt kilometrul zero al Capitalei, blocând circulaţia şi decretând eliberarea perimetrului de neo-comunism.
Cam atât a reuşit România să recupereze în faţa democraţiei de tip FSN: câteva mii de metri pătraţi, pierduţi după nici două luni de proteste cu iz liric. Au urmat prohodul şi o boceală de două decenii.
Cum arată bilanţul, parcă tot mai plictisitor, al episodului „Piaţa Universităţii 1990”? Ion Iliescu a primit cea mai prietenoasă rezoluţie din partea procurorilor care au anchetat dosarul mineriadei: neînceperea urmăririi penale.
Petre Roman încă nu-şi aduce aminte să fi văzut sau să fi auzit ceva şi oricum crede cu tărie despre fostul său aliat într-ale revoluţiei că este „simbolul unui jucător pentru oameni şi nu al unui jucător pentru el însuşi”. Virgil Măgureanu zâmbeşte cu aceeaşi expresie subversivă, oferind pilde despre lumea serviciilor secrete, din postura omului care le-a trăit şi le-a uitat pe toate.
Cristian Paţurcă a ajuns un boschetar al cărui destin se consumă între pereţii camerelor de spital şi mila celorlalţi. I-a mai rămas, peste ani, doar o pildă: „Politicienii sunt la fel, toţi nişte trădători”.
„Piaţa” s-a răspândit unde a văzut cu ochii. Stelian Tănase se îmbracă astăzi în negru şi glumeşte colorat alături de Mircea Dinescu. Gabriel Liiceanu s-a izolat în turnul de fildeş al editurii pe care o patronează, refuzând cu obstinaţie rolul intelectualului angajat public. Ana Blandiana mângâie memoria Gulagului românesc, după ce a învăţat lecţia ratării politice alături de Emil Constantinescu. Octavian Paler a murit. Vali Sterian la fel. Doina Cornea a obosit, iar Nae Caranfil a plecat mai departe.
Cristian Preda, unul dintre studenţii fermecaţi de mirajul Golaniadei, respiră astăzi aerul puterii, pe linia Bruxelles- Cotroceni. Alte zeci de mii de destine s-au scris departe de reflectoarele vieţii publice. Unii au continuat, poate, să spere, alţii s-au predat prea repede, dar aproape toţi au înţeles că România nu crede nici măcar în morţii săi.
Au rămas, ca o poveste niciodată terminată, doar sloganurile strigate sau scrise începând cu acel 22 aprilie 1990. Partidele istorice au ajuns şi ele cu adevărat istorice. Ţărăniştii s-au autodizolvat prin incompetenţă, după ce ani la rând au zburat pe aripile mitului Coposu. Liberalii s-au jucat de-a influenţa şi de-a afacerile până au ajuns un partid de vodevil, pe care Dinu Patriciu l-ar putea juca la o partidă de bridge într- o seară.
A mai rămas doar partidul comunist, scris chiar aşa, cu litere mici, pentru că nu e o formaţiune, ci o stare de spirit, un mod de a face şi desface o lume. Bătrânul Ion Iliescu, nostalgicul vremurilor antifasciste şi al perioadei în care partidul trebuia să fie forţa conducătoare, a fost singurul agent ideologizat în peisajul ultimelor două decenii. Restul, feseniştii, fedeseniştii, pedeseriştii, pediştii, pesediştii, pedeliştii sunt doar marea minciună din spatele unui adevăr mic.
Reţeaua de interese şi complicităţi a mers, nestingherită, mai departe. Pentru fiecare Emil Bobu, Suzana Gâdea sau Ion Dincă, pentru fiecare activist şi secretar de la nivel central sau local găsiţi o alternativă contemporană. Pentru fiecare bărbat agitând energic o ţigară găsiţi milioane de cetăţeni români, gata să repete, după dictare, poezia naivă.
Pentru că, oricum, ţara lui Eminescu votează „escu”, cu şi fără Kent, euro sau cafea. Lucrurile nu s-au mişcat un centimetru. „Escu” e tot român şi are sufletul bun.