Călin Hera: „Cât de mult îl va afecta scandalul pe noul Voicu, personajul care îi va lua locul celui aflat acum pe făraş?”
Iată, a vorbit Voicu. A fost ascultat. Şi după? Au fost livrate pasaje din stenograme, cu ţârâita, ca într-o telenovelă. Unii s-au amuzat. S-au dus cu gândul la Caragiale, latura superficială. Au râs. Alţii s-au înspăimântat. Au zis: acesta este cel mai teribil caz postdecembrist!
E cea mai înaltă expresie a corupţiei la nivel înalt (care a fost oferită prostimii). Au mai fost şi aceia care au studiat stenogramele cu markerul în mână. Şi au fost împricinaţii, care, probabil, nu mai au somn, în nopţile din urmă. Da, un caz fabulos. Şi după?
Cu ce vom rămâne peste o săptămână, când agenda publică va avea nevoie de alt subiect? Cât de mult îl va afecta scandalul pe noul Voicu, personajul care îi va lua locul celui aflat acum pe făraş? Cum vor reacţiona sistemele juridic şi politic, cum se vor vaccina (sau nu) de „voicuită”? Aceasta e întrebarea.
Dialogurile lui Cătălin Voicu, spumoase pentru cei care apreciază estetica lui „să mor io”, „jur pă copiii mei”, „salut, meştere”, „băga-mi-aş p... în Geoană” şi alte asemenea alese figuri de stil, dezvăluie o lume care le pare surprinzătoare doar naivilor. Cei hârşiţi zâmbesc îngăduitor şi se distanţează.
Ceea ce se află în stenograme e greu de atacat. E murdărie umană şi instituţională. Sunt probe. De ce a fost nevoie ca lucrurile acestea să ajungă la marele public? E uşor de presupus. E la fel ca în cazul caltaboşilor lui Remeş (mai ştiţi ceva despre procesul cu pricina?). Iar pentru un jurnalist ar fi o ipocrizie maximă să se lamenteze fiindcă povestea a ajuns în paginile ziarelor.
Deci, să ne bucurăm! Pentru că, în mod normal, o răfuială între mafioţi se lasă cu victime şi deja nici nu contează atât de mult din ce parte victimele sunt mai numeroase. Pentru că au dreptate cu toţii când se acuză, unii pe alţii, de toate relele. Pentru un om bun, atunci când mafioţii se porcăiesc e, în principiu, o veste bună. Cu condiţia să nu stea doar ca la teatru, spectator.
Acesta ar trebui să fie, în mod normal, punctul terminus al vieţii publice în cazul personajelor principale din „Dialogurile lui Cătălin Voicu”, noua tragedie caragialeană (Caragiale ne-a învăţat să râdem până la suprema reve laţie: râdem de noi înşine, de tarele noastre, de frânele noastre).
Nu cred că mintea unui om cu scaun la cap ar putea concepe apariţia lui Cătălin Voicu, în anii ce vor urma, într-o funcţie publică, în vreun fotoliu de parlamentar. Sunt curios ce viitor vor mai avea în justiţia română un Florin Costiniu sau Cristian Jipa. În mod normal, dacă se va dovedi fără dubiu că stenogramele reflectă realitatea, prestaţia celor doi judecători ai Curţii Supreme ar trebui să fie un argument suficient pentru revocarea lor din orice proces care li s-ar mai da pe mână. Ar fi cele mai concrete şi mai simple urmări.
Iar dacă nu se va întâmpla aşa şi dacă dosarul „Voicu” nu va fi instrumentat ca la carte şi nu vom avea condamnări clare, într-un viitor rezonabil, atunci înseamnă că am asistat nu doar la cel mai mare caz de co rupţie la nivel înalt, ci şi la cea mai mare muşamalizare, la cea mai perfidă perdea de fum. Ceea ce ar fi cel puţin frustrant. Pentru că e de suflat şi în iaurt.
În acest moment, Cătălin Voicu e suspendat din calitatea de membru al PSD. Asta nu înseamnă mai nimic. Dar, tehnic vorbind, senatorul Cătălin Voicu se află la un pas de ieşirea din PSD, moment în care, ironic, ar putea ajunge în grupul pro-băsescian al independenţilor. Ar deveni, atunci, cadru de nădejde?
Pe de altă parte, tărăşenia ar putea servi ca pretext perfect pentru trecerea pe linie moartă a unui Vanghelie (dacă Victor Ponta va considera că discursul naţionalist poate acoperi pierderea inter lo pismului). În fine, nu-i exclus ca şi liderul PNL, Crin Antonescu, să folosească la un moment dat, dacă va avea nevoie, pasajul în care Ludovic Orban pare a fi chemat la ordine de Voicu. Dar astea sunt mărunţişurile cu care riscăm să ne alegem.