CARTIANU: „După ce a rupt coloana vertebrală a neamului românesc, comunismul continuă să ne trimită nota de plată“.
Justiţia română a creat, recent, un precedent istoric. Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a decis, printr-o sentinţă definitivă şi irevocabilă, că statul român trebuie să-l despăgubească pe un fost deţinut politic cu 500.000 de euro. Banii reprezintă daune morale şi materiale pentru suferinţele îndurate de Lucian Orăşel, timp de opt ani (1956-1964), în puşcăriile comuniste.
Cazul „Orăşel“ poate da startul unei avalanşe de mii sau chiar zeci de mii de procese similare. Victimele terorii comunistostaliniste au tot dreptul, moral şi legal, să primească despăgubiri. Suferinţele prin care au trecut „duşmanii poporului“, mai ales în întunecaţii ani 1947-1964, nu pot fi cântărite în bani. Preţul lor, dacă există un preţ, e mai mare decât tot aurul din lume. Torturile sălbatice, destinele distruse, familiile lăsate pe drumuri, cadavrele stivuite în gropile comune, Biserica decimată, intelectualitatea şi ofiţerimea zdrobite, lumea întoarsă cu fundu-n sus - toate acestea sunt răni pentru care nu există leac financiar. Şi totuşi...
Şi totuşi, oamenii au dreptul la această modestă formă de mângâiere şi recunoştinţă din partea unei societăţi care se pretinde civilizată. Nu e de ajuns, dar e mai mult decât nimic. Oasele sfărâmate nu le poate „repara“ nimeni, morţii nu pot fi întorşi de la groapă, iar anii răpiţi nu-i dă nimeni înapoi. Aşadar, nu avem dreptul să strâmbăm din nas când e vorba despre reparaţiile cuvenite victimelor comunismului. Avem dreptul, în schimb, să constatăm cât rău continuă să ne facă regimul criminal impus de Armata Roşie.
În anii ’50, naţiunea română a plătit cât nu putea duce, iar drept răsplată s-a trezit dezarticulată în punctele-cheie: Biserică, Armată, sistem politic, proprietate, intelectualitate. I-a fost ruptă coloana vertebrală.
După căderea comunismului, am decontat cu toţii imbecilizarea reuşită de regimul comunist. Parcă ne sună şi acum în urechi lozincile anului 1990: „Moarte intelectualilor!“, „IMGB face ordine“, „Noi muncim, nu gândim“. Prin faţa ochilor încă ne mai defilează cohortele minereşti asmuţite de Ion Iliescu - exponent de bază al „ciumei roşii“ - asupra „legionarilor din Piaţa Universităţii“. Atunci, în anii ’90, comunismul a mai luat un rând de piele de pe naţiunea română. Regimul murise, dar locotenenţii săi continuau să viermuiască în trupul vlăguit al ţării.
Iar decontul nu s-a încheiat încă. Din când în când, comunismul ne trimite câte-o notă de plată, câte-o factură mai aspră decât cea de la întreţinere. Noi, românii, suntem puşi să le plătim pe toate, căci atunci când e vorba despre corvezi, România suntem noi; în schimb, când e vorba despre beneficii, România sunt ei. Aceiaşi ei care ne-au întemniţat, ne-au torturat, ne-au rupt oasele la Canal. Acum, tot ei ne îngroapă în procese nesfârşite speranţele de a recupera casele naţionalizate, terenurile confiscate, demnitatea arestată...
Dacă victimele gulagului românesc se vor hotărî să dea statul în judecată, despăgubirile vor atinge miliarde de euro. Un cuvânt nu putem spune împotriva lor! Dar putem să constatăm că aceşti bani nu sunt plătiţi nici de Gheorghiu-Dej, nici de Ceauşescu, nici de Nicolski, nici de Ana Pauker, Vasile Luca, Drăghici sau Ion Iliescu!
Plata se va face de la „bugetul de stat“, adică din banii noştri. Inclusiv din cei ai deţinuţilor politic, ai copiilor sau ai nepoţilor lor!