De când îmi aduc eu aminte, românii au avut atitudini extreme faţă de conducătorii lor. Foarte rar atitudinea şi comentariile au fost moderate, foarte rar un om aflat în fruntea ţării a fost apreciat în timpul mandatului său. Sau dacă asta s-a întâmplat o perioadă de timp, românii şi-au schimbat repede părerea şi, în general, aceasta s-a mutat la extreme.
Nu pot să înţeleg cum de suntem aşa de exigenţi şi nimic nu ne place.
Altfel, pare că nu prea este bine să ajungi Preşedinte. Te chinui în campanie, îţi iei şi obligaţii pe care nu reuşeşti să le onorezi. Trăieşti în tensiune, eşti ocupat tot timpul. Plăcerea nemăsurată de a fi adulat, mai ales de către cei din imediata apropiere, este de scurtă sau de lungă durată şi, până la urmă, tot acolo se ajunge. Ţi se scormoneşte viaţa personală, toată familia ta este întoarsă pe toate părţile. Fapte adevărate şi grave se amestecă. Apar şi poveşti imaginare. Acelea te dor cel mai tare. La ce bun să mai fii Preşedinte?
Voi da câteva exemple, evocând momente din istoria mai mult sau mai puţin recentă şi am să scriu numai ce am trăit, fără discernământ.
În jurul datei de 20 martie 1965, am fost şi eu la catafalcul unde era depus Gheoghe Gheorghiu Dej. Am stat ore întregi la coadă printre oameni care plângeau. Lumea vorbea frumos despre cel care murise. Tot felul de oameni se găseau în mulţime. De la pionieri (cum eram şi eu )la pensionari. În anii următori, după ce Nicolae Ceauşescu devenise conducătorul României, am auzit numai lucruri urâte despre Gheorghe Gheorghiu Dej. Beţiv, afemeiat, reprezentant dur şi abuziv al proletariatului moscovit... Copil fiind, Ceauşescu nu mi-a atras atenţia în mod deosebit. Până în ziua de 21 august 1968, când a ţinut un miting, în faţa Comitetului Central, acuzând în termeni duri invadarea Cehoslovaciei de către URSS. Toată lumea bună de pe Planetă a salutat acel discurs şi noi românii am fost cel mai mândru popor din lume. Eu şi prietenii mei de joacă eram fericiţi şi îl iubeam sincer. În anii următori s-au construit multe în România, cam ceea ce avem şi astăzi. Propaganda comunistă îşi făcea din plin datoria şi eram la curent cu fiecare obiectiv dat în folosinţă. Din câte îmi aduc aminte oamenii era fericiţi. Se mutau în case noi, aveau locuri de muncă sigure şi multe altele. Ceauşescu ne dădea impresia că suntem iubiţi de cei mai importanţi conducători din cele mai importante ţări. După 1980, treaba s-a stricat. Cu excepţia apropiaţilor lui, orice român lar fi omorât dacă ar fi putut. Au trecut mulţi ani de atunci şi lumea a început să îl regrete!
Când a apărut la televizor Ion Iliescu, în decembrie 1989, eu am crezut că este trimis de Dumnezeu. Auzisem de el ca dizident, vorbea normal, ca un intelectual, ba şi în mai multe limbi străine. Părea că îşi sacrifică viaţa pentru poporul lui şi că va duce România pe culmi nebănuite. M-am trezit repede din acel vis. Alături de mulţi alţi jurnalişti l-am criticat cât am putut, considerând că a comis fapte grave pentru care trebuia şi trebuie pedepsit. Românii, atât de exigenţi în general, îl iubesc şi astăzi. În anul 1996 i-au întors spatele lui Iliescu, doar pentru patru ani. A apărut Emil Constantinescu. Am crezut că este trimis de Dumnezeu. Un intelectual fin, un om ca toţi oamenii. A fost acuzat de acte de corupţie care nu s-au adeverit, de aventuri amoroase, care nu s-au adeverit. Copiii lui au fost plasaţi în diverse găşti mafiote. Toate acestea şi multe altele au fost scorneli. Românii îl înjură şi astăzi.
Traian Băsescu a sosit pe un val de antipatie faţă de Adrian Năstase. A fost adulat şi suspendat. Politicienii l-au îndepărtat de frică şi poporul l-a adus înapoi prin vot. Apoi l-au votat şi a doua oară. Cu excepţia soţiei, toată familia lui a fost forfecată. În al doilea mandat, tocmai când s-a apucat de reforme serioase, este contestat prin pieţe de mii de oameni. Se pare că îşi revine.
Peste puţin timp, în ziua de 6 februarie, regina Elisabeta a-II-a împlineşte 60 de ani de domnie peste un imperiu situat pe mai multe continente. A fost şi este respectată.