Opoziţia bate din picior şi îi reproşează preşedintelui Traian Băsescu că nu a îmbrăcat armura de război şi nu s-a urcat călare pe un MiG să-l bombardeze pe dictatorul Gaddafi.
Dictatorii se ajută între ei, se insinuează în discursul opoziţiei pentru care politica externă se învârte în jurul buricului propriu.
Şi ce ironie: politicianul care-l acuză pe Băsescu că trădează valori şi angajamente internaţionale este Crin Antonescu, cel care-i solicita în 2007 lui Emil Boc,
PSD şi PNL îi cer şefului statului să implice România într-o operaţiune militară cu rezultate neclare, într-o regiune tradiţional tulbure, răscolită în ultimele două luni de revolte cu finaluri politice incerte. Nimeni nu mai e atât de sigur astăzi că primăvara arabă se va sfârşi cu victoria democraţiei liberale. Înainte să ne îmbarcăm soldaţii pe fregatele noastre bune de prins traficanţi în Marea Neagră sau în MiG-urile noastre antice, ar fi necesar pentru opoziţie să mediteze la câteva întrebări pe care aliaţi mai vechi decât România ai triadei SUA-Franţa- Marea Britanie şi le pun deja.
Este "Zorii unei odisei" o operaţiune pentru protejarea civililor, aşa cum afirmă rezoluţia ONU, sau una care vine militar în ajutorul opoziţiei, compuse din triburi rivale, militari şi foşti oameni de încredere ai lui Gaddafi, ale cărei valori şi intenţii reformatoare sunt incerte? Vecina noastră Sofia a arătat că printre liderii Comitetului Naţional de Tranziţie - recunoscut doar de Nicolas Sarkozy într- o intervenţie care l-a luat prin surprindere până şi pe ministrul francez de externe, Alain Juppe - se află oficiali ai regimului Gaddafi care au participat la torturarea asistentelor bulgare acuzate, într-un simulacru de proces, că ar fi infestat intenţionat copii libieni cu HIV.
Prudenţa Bucureştiului nu e o excepţie. România face parte dintr-un grup de state al cărei vârf de lance e Germania, care şi-au asumat decizia ONU, fără să facă vreun gest militar suplimentar. Nici în teatrul de operaţiuni nu există certitudinile pe care le are, la Bucureşti, Crin Antonescu.
Statele Unite intenţionează să cedeze comanda Marii Britanii sau NATO şi să asigure doar un rol de suport. Norvegia, parte a coaliţiei de voinţă, a anunţat că-şi suspendă participarea până se lămureşte cine conduce operaţiunea. NATO, implicată până peste cap în Afganistan, ezită să-şi asume comanda şi pentru că nu doreşte să tulbure şi mai mult apele în lumea arabă. Iar Liga Arabă, care a înţeles într-un final că "no-fly zone" înseamnă bombardamente, se bâlbâie şi face paşi înapoi.
Nu trebuie să excludem din ecuaţia Libia factorul Sarkozy. Se vorbeşte deja despre Harmattan, numele francez al operaţiunii, în contextul alegerilor prezidenţiale de anul viitor. De altfel, preşedintele Franţei a tras primul foc, chiar înainte de încheierea reuniunii comitetului de urgenţă de la Paris, la care participau secretarul de stat american, Hillary Clinton, şi premierul britanic, David Cameron.
Voluntarismul francez în cazul Libiei, după ce Parisul a întreţinut o relaţie călduţă cu dictatorul tunisian Ben Ali până în ajunul căderii acestuia, trebuie că le-a amintit partnerilor occidentali şi de un alt episod în care Nicolas Sarkozy a intrat în trepidaţie pe scena internaţională. În timp ce-şi juca partitura de negociator singuratic între Tibilisi şi Moscova, de erou pacificator, preşedintele Franţei punea la cale vânzarea către Kremlin a navei de asalt Mistral, afacere care a explodat public în 2009, un an după conflictul ruso-georgian.
În spatele scenei, România are şi o nemulţumire strategică personală, faţă de Franţa, şi nu din cauza Schengen. Sub presiunea evenimentelor şi a Parisului, politica externă europeană s-ar putea focaliza exclusiv pe zona Mediteranei, iar Parteneriatul Estic, care presupune sprijin politic şi financiar şi pentru Moldova, ar deveni gol de conţinut.
Lipsa unei reacţii ferme din partea administraţiei de la Bucucreşti intră în conflict doar cu impetuozitatea caracteristică preşedintelui Traian Băsescu, care construia axe şi parteneriate strategice. În realitate, şeful statutului nici nu e un războinic probat. Uităm că nu în mandatul acestuia România s-a implicat militar, alături de SUA şi de NATO, în Irak şi în Afghanistan. Traian Băsescu doar a respectat angajamentele internaţionale ce au fost luate de administraţia Ion Iliescu.