Mă întreb adesea unde ar fi ajuns România dacă pe 20 mai 1990, în Duminica Orbului, românii ar fi ales altceva?
Cum ar fi fost dacă lumea civilizată nu întorcea spatele puterii de la Bucureşti, oripilată de evenimentele de la Târgu Mureş şi de mineriade? Cum ar fi arătat România condusă de Ion Raţiu? Ar fi fost în grupul de la Vişegrad? Ar fi prins primul tren în NATO şi în UE? Greu de spus văzând ce întortochiate sunt căile geopoliticii. Sunt însă absolut sigură că fără teroarea instituită cu ciomagul şi târnăcopul, inteligenţele acestei ţări nu ar fi ales să plece în cele patru zări. Cu ele aici, indiferent de conjuncturile externe, România ar fi arătat altfel.
Am propus acest exerciţiu de imaginaţie şi altora. I-am văzut destul de stânjeniţi. Nici măcar nu m-am mirat. Pentru ei - liberali de marcă, monarhişti, oameni de dreapta sau intelectuali certaţi cu neo-cripto-comunismul - Ion Iliescu a devenit dezirabil, frecventabil, chiar un campion al democraţiei. Aceşti oameni au aprobat sau chiar au aplaudat cântecul de sirenă al octogenarului Ion Iliescu la semnarea protocolului alianţei PSD-PNL-PC. Liderul de onoare al PSD binecuvânta Uniunea Social Liberală şi-i ura vânt la pupă împotriva "tiranului" Băsescu: "Văd în această structură politică o pavăză a libertăţii şi libertăţilor câştigate în decembrie 1989 şi un instrument de consolidare a democraţiei şi statului de drept care s-a edificat ca urmare a Revoluţiei din decembrie.“
L-or fi crezut vreo clipă foştii oameni de dreapta din alianţa stângii? Sau definiţia statutului de drept e negociabilă şi spune că pentru morţii de la Revoluţie sau mineriade plătesc doar Stănculescu, Chiţac şi Miron Cozma, iar ceilalalţi vinovaţi sau suspecţi de vinovăţie sunt intangibili?
Dacă tot vorbim de exerciţii de imaginaţie, să presupunem că Ion Iliescu, tovarăşul devenit domn şi preşedinte, n-a avut nici o vină, nici la Revoluţie, nici la mineriade, că alţii au vărsat sânge nevinovat, că sosia domniei sale chema minerii şi tot sosia le mulţumea pentru panselele plantate în Zona liberă de neocomunism. Dacă vrea să-l credem, Ion Iliescu este dator - ca de altfel toţi fiii importanţi ai revoluţiei intraţi în coliziune cu legea - să ceară ca justiţia să-i demonstreze nevinovăţia, să se dea singur pe mâna justiţiei. Cât timp dosarele revoluţiei şi mineriadei nu ajung în instanţa de judecată, Ion Iliescu nu poate spera ca vocile contestatare să tacă.
Ex-preşedintele României fuge însă ca dracul de tămâie de procurori, de judecători, de judecăţile morale, de orice fel de aluzii la momentele decembrie 1989 şi iunie 1990. Nu de mult, cinic şi calculat, tătucul USL declara că revoluţionarul Doru Mărieş este de-a dreptul obraznic fiindcă îndrăzneşte să ceară CEDO să nu prescrie crimele revoluţiei şi mineriadei. Cât despre CEDO, aceasta este pentru liderul de la Bucureşti "o instanţă în afara realităţilor istorice".
Da, e drept, CEDO ştie foarte puţine dintre gesturile glorioase ale lui Ion Iliescu. Şi românii par a fi uitat, de exemplu, cum a fost fugărit pe autostradă Majestatea Sa, Regele Mihai, adus aproape fedeleş la Bucureşti, urcat în avion şi expulzat din România. Casa Regală a uitat, a dat la pace cu preşedintele Iliescu, aşa că n-are cine să facă "laudatio" pentru acest "onorabil" gest. Sau cum a fost bălăcărit Ioan Petru Culianu, savantul răpus de un glonţ tras în ceafă, pe 21 mai 1991, în toaleta Universităţii din Chicago. Sunt convinsă că, dacă i-ar fi stat în putinţă, Culianu ar fi reacţionat fără să ezite, auzind ce declara Iliescu după moartea sa, în conferinţă de presă: "Culianu era un smintit. (...) Şi-a meritat soarta, fiind un destabilizator". Dacă românii uită aceste episoade din istoria recentă, să nu se mire că vor ajunge să le retrăiască. Eu, una, nu le uit. Dar s-ar putea să le retrăiesc fiindcă le uită majoritatea compatrioţilor mei, votanţi ai USL.