Ioana Lupea: „Judecătorii constituţionali trebuie opriţi înainte să desfiinţeze şi alte instituţii ale statului de drept“.
Dovada că România mai are nevoie de lustraţie este chiar decizia Curţii Constituţionale de suprimare a CNSAS. Hotărârea constituie proba indubitabilă a pagubelor pe care încă le pricinuieşte statului de drept menţinerea în funcţii a cadrelor moştenite din fostul regim. Dacă am fi avut o lege a lustraţiei, Curtea Constituţională nu ar fi existat în această componenţă. Probabil că nici hotărârea de săptămâna trecută, care a transmis societăţii un apăsător sentiment de instabilitate, n-ar fi fost pronunţată.
Am auzit comentatori şi politicieni susţinând că publicarea dosarelor ar fi suficientă. Că o lege care să stabilească cine şi în ce grad a colaborat cu Securitatea e inutilă şi chiar anormală din moment ce ne putem da seama şi singuri, că doar avem simţ moral. În fine, că efectele negative ale continuităţii totalitarismului comunist prin cadrele sale de partid sau de Securitate - unul dintre motivele pentru care Cehia şi Germania au făcut lustraţia la începutul anilor ’90 - s-au epuizat în prea interesanta noastră tranziţie. Simpla deconspirare nu-i va face însă incompatibili cu funcţiile lor pe cei mai mulţi dintre judecătorii Curţii Constituţionale, instituţie care a dovedit, în multe ocazii, că acţionează ca o frână în aplicarea unor măsuri reformiste adecvate modernizării societăţii. Un exemplu recent este blocarea judecării dosarului de corupţie al lui Adrian Năstase, pe motiv că fostul premier nu are acelaşi statut juridic cu orice alt cetăţean. Altfel, o decizie la fel de constituţională ca în cazul CNSAS.
Responsabilitatea judecătorilor constituţionali nu este să treacă automat, asemenea unor roboţei fără minte, articolele unei legi prin grila constituţiei şi să înregistreze statistic erorile. CCR era obligată să pronunţe o decizie motivată prin care să promoveze stabilitatea raporturilor sociale într-o democraţie. Or, ca de obicei, dracul este ascuns în detaliile deciziei care apără, printre rânduri, dreptul fostelor cadre ale Securităţii de a participa la viaţa publică (sancţionând lustraţia, nu deconspirarea) şi, mai grav, onoarea Securităţii.
Biografia judecătorilor constituţionali nu mai poate fi ignorată. Şi-au dat arama pe faţă: preşedintele Ioan Vida, lector la „Ştefan Gheorghiu“, Petre Ninosu, absolvent al Şcolii de la Băneasa, Aspasia Cojocaru, colaborator al Securităţii, Acsinte Gaspar, şeful sectorului juridic al Consiliului de Stat care pregătea decretele lui Ceauşescu, Puskás Valentin- Zoltán, preşedintele Uniunii Cooperativelor Meşteşugăreşti din judeţul Covasna, Nicolae Cochinescu, procuror timp de 23 de ani la Procuratura Generală a R.S. România. Gradul de vinovăţie al unei persoane în totalitarism poate fi stabilit şi în funcţie de participarea la viaţa publică. (Hannah Arendt, „Eichmann în Ierusalim. Raport despre banalitatea răului“). Aceşti judecători, care au pus umărul la statul totalitar, sunt inapţi moral şi profesional pentru întărirea statului democratic. Judecătorii constituţionali trebuie opriţi, prin lustraţie sau prin modificarea legii Curţii Constituţionale, înainte să desfiinţeze, potrivit unor definiţii de dânşii inventate, şi alte instituţii. Agenţia Naţională de Integritate care urmează să scaneze averile demnitarilor este condamnată în avans. Ca şi CNSAS, ANI este un „inamic obiectiv“.