Oare ce s-o fi întâmplat cu preşedinte le Traian Băsescu de a devenit, măcar în dosarul Libia, un om de stat responsabil şi înţelept? A avut oare şeful statului nevoie de aproape şapte ani de mandat pentru a se "maturiza"?
Enervante pentru cei care devin senini (sau, după caz, roşii la faţă) atunci când aud Băsescu, întrebările sunt legitime pentru cei care vor, totuşi, să înţeleagă. Fiindcă, să nu uităm, Traian Băsescu s-a remarcat, în primii ani de mandat, printr-un stil de politică externă mai degrabă impetuos, care i-a pus în încurcătură, nu o dată, pe colaboratorii lui ceva mai... aşezaţi.
Din câte ştiu, sunt puţine vocile care contestă, pe fond, poziţia exprimată (până la urmă) de preşedintele Băsescu, în numele României. Am întâlnit atât exaltări de genul "Oamenii ăia luptă pentru democraţie şi e datoria noastră să-i sprijinim", cât şi "Dar ce treabă avem noi cu tipii ăia dintre nisipurile Africii de Nord ?". Şi am mai aflat că fregata "Ferdinand" va merge (dacă va apuca) în Marea Mediterană numai ca să facă valuri, la propriu.
Acest text nu urmăreşte să sprijine sau să amendeze felul în care a ales România să se implice în conflictul din Libia. Dosarul Gaddafi conţine, cu siguranţă, destule file grele, care pot aduce nuanţe importante asupra perspectivei. Interesant mi se pare acum felul în care diverşi politicieni, analişti, comentatori sau oameni simpli s-au raportat la acest subiect în funcţie de poziţia exprimată de preşedinte şi de momentul în care acesta a ales să iasă la rampă. E vechea şi trista poveste: în România, puţini oameni au opinii proprii; cei mai mulţi ştiu că, atunci când duşmanul declarat zice "hăis!", e musai ca ei să-l ia pe "cea!" în braţe.
Eram gata-gata să cred în schimbarea la faţă a preşedintelui. Îmi ziceam: acesta e ciclul potrivit. E nevoie de şapte ani de Cotroceni pentru ca, în fine, lucrurile să aibă şi cap, şi coadă. Îmi ziceam: poate că nu e chiar o naivitate să crezi că în România e posibil să existe instituţii puternice, conduse de oameni responsabili.
Mai ales că, între timp, preşedintele PSD, Victor Ponta, părea că tratează fără enervare şi fără echivoc delicata problemă Adrian Severin (deşi mulţi i-au reproşat fie că nu l-a executat mai rapid pe fostul ministru de externe, fie că n-a ripostat mai vehement prin aruncarea pe masa PDL a cazurilor Ridzi, Păsat&Co.). Contextul părea favorabil ideii că, una peste alta, se poate discuta calm, chiar şi atunci când situaţia e de-a dreptul explozivă.
Dar au început răfuielile. Ceea ce părea responsabilitate "la extern" a redevenit enervare "la intern". Şeful statului, îndrăgostit de propria-i elocvenţă într-atât încât purtătorul de cuvânt îi e ca pieptănul omului spân, a început ba să-i dea replica jurnalistului Cristian Tudor Popescu, ba să-l pună la punct pe liderul PNL Crin Antonescu, care, atins de "astenii de primăvară", uită de "pacifismul" din 2007 şi "vrea acum să plece la război". În realitate, Crin Antonescu criticase atitudinea ezitantă a şefului statului, faptul că n-a comunicat cu opinia publică (ci doar cu serviciile secrete) şi că România "a ratat ocazia de a avea o poziţie clară şi consecventă alături de principalii aliaţi, SUA, Marea Britanie sau Franţa" (cu referire la primele zile de tăcere).
După care iar am văzut discursuri cu spume la gură, iar injurii, iar enervări şi s-a dus naibii impresia că se va fi schimbat ceva. Privind în urmă, înţelepciunea a părut doar o cerinţă imperativă din afară, pentru "afară". Jocul preferat e, din nou (a fost mereu), acela de a le da peste nas adversarilor. Foaaaarte distractiv!
Până la urmă, tot acest zbucium intern, între vajnicii bărbaţi de stat români, e precum hârjoana cu lopăţica în nisip a unor copii de beduin de prin Africa de Nord: amuzantă, într-un fel, dar atât de lipsită de importanţă. Zău, cui îi pasă?