Horia Ghibuţiu: "În măsura în care se mai poate vorbi pe un ton neserios despre chestiuni serioase, cum e îndemnul preşedintelui Băsescu de a cumpăra produse româneşti, îngăduiţi-mi să o fac."
Nicuţă Tănase, un umorist uitat astăzi - dacă nu cumva chiar literatura română a uitat să mai producă umorişti -, relatează următorul dialog, într-una dintre cărţile sale: „Ieşiţi de la film?“. „Da.“ „Cum e?“ „Românesc.“ E doar un exemplu menit să sublinieze că asocierea calităţii de produsele româneşti nu e, obligatoriu, una fericită. Să luăm, bunăoară, filmele româneşti, că tot s-a făcut recent o ierarhie a celor mai valoroase producţii autohtone din toate timpurile. Fără a discuta calitatea lor, ar fi de remarcat în acest cadru al discuţiei doar că, de la cele mai vechi pelicule până la cele din epoca DVD-ului, majoritatea suferă de un beteşug aparent incurabil: sonorul e prost, iar ca să înţelegi dialogurile ai nevoie de subtitrare.
Pentru a ajuta economia, cu mult înainte de a mirosi recesiunea sau de a fi îndrumat de preşedinte, mi-am luat un DVD player românesc. Avantajul faţă de produsele similare de import mi-a fost prezentat cu un clipit şmecheresc: „citeşte tot, chiar şi de pe DVD-urile copiate“. Practic, aparatul te îmbie la furtişaguri, câtă vreme poţi să derulezi produse piratate, eventual, filmate în sala de cinema, acolo unde suntem somaţi să îl turnăm pe cel care are o asemenea iniţiativă! Nu cumva e o treabă românească - nicidecum una „nemţească, de dinainte de război“, ceea ce însemna odinioară o ştampilă a calităţii, a lucrului bine făcut?
Şi în trecut am ajutat economia naţională, chiar şi când aveam performanţe economice doar la televizor, timp de două ore, pentru că atât dura programul. În cazul radiocasetofonului „Tehnoton“, produs la Iaşi, am avut numai motive de regrete, care au sporit considerabil când timidele tentative de a repara scula aflată în garanţie au generat drumuri, nervi şi piese rămase pe dinafară. Şi să nu pomenesc de primele televizoare româneşti color! Dar să revenim în zilele noastre. Aşadar, voi căuta cămăşi Braiconf, iar dacă nu voi găsi, voi cere unele de la Paul&Shark, cu condiţia ca eticheta aceea care îndeobşte te zgârie la brâu să conţină formula magică „Made in Romania“. Voi coborî sâmbăta în piaţa volantă de pe Bulevardul Unirii în căutare de roşii româneşti, numai că în acest sezon sunt greu de găsit - precum dulceaţa de rubarbă de la târgurile slow-food. O doamnă care a pipăit câteva tomate săptămâna trecută a observat că nu erau de grădină, ci turceşti. Şi nici nu erau bune, aveau acelaşi gust ca pepeniigigant, merele cât varza sau strugurii la care încap trei boabe pe-un ciorchine de la supermarket. Aveţi dreptate, acelea sunt străine, ceea ce nu înseamnă că sigur sunt de calitate, deşi impecabil prezentate… Pe scurt, voi încuraja economia românească achiziţionând lactate şi vinoase făcute aici, dar voi continua să socotesc prioritare calitatea şi preţul produselor, iar nu locul în care au ieşit de pe poarta fabricii. E adevărat că, vorba lui Kusturica, patria e colecţia pozelor cu jucătorii de la naţională, dar, între timp, multe reprezentative s-au umplut de străini, cu rezultate excelente.