Naţionala de fotbal a României nu-şi mai simte cam de multişor inima pompând, iar emoţiile produse suporterilor s-au redus, de fapt, la palpitaţiile date de atacurile celor din Luxemburg.
Tricolorii respiră doar conectaţi la aparate, asistaţi de medici cu priceperi îndoielnice, iar ieşirea din comă nu se întrevede. După evenimentele din primăvara anului 2009 nu credeam că o să ajungem să-l regretăm vreodată pe Victor Piţurcă, un personaj antipatic, dar care a reuşit să ne aducă la statutul de egali ai Italiei şi ai Franţei la Campionatul European din 2008. A venit neînfricatul Răzvan Lucescu, mai degrabă alintat şi indecis decât copt pentru o funcţie de o asemenea răspundere, însă, aşa cum ne-a avertizat deunăzi tatăl său, o să plângem şi după el. Şi ar putea avea dreptate singurul antrenor român căruia i s-ar putea da naţionala pe mână fără să te mai întrebi dacă ştie sau nu cum s-o resusciteze. De ce? Fiindcă "Il Luce" a intuit corect soluţiile luate în calcul de FRF.
La echipa naţională se prefigurează o nouă perioadă de experimente. Mircea Sandu s-a oprit la doi antrenori din generaţii diferite, dar cu rezultate comune, succesul istoric de la Campionatul Mondial din 1994: Gică Hagi - selecţioner şi Anghel Iordănescu - director tehnic. Două soluţii excentrice, de criză, în condiţiile în care tehnicieni cu o valoare confirmată de trofee gen Ioan Andone, Mircea Rednic, Dorinel Munteanu sau Dan Petrescu nici măcar n-au fost întrebaţi de sănătate. Despre un selecţioner străin la naţională s-a vorbit pe culoarele de la "Casa Fotbalului" doar în şoaptă şi niciodată serios, iar asta abia după ce Adrian Mutu l-a propus pe Alberto Malesani. Nici faptul că antrenorii italieni veniţi în România au obţinut rezultate mai bune decât tehnicienii rotiţi de "Cooperativă" pe la toate cluburile din Liga I n-a contat. Hagi şi Iordănescu, adică un antrenor despre care se poate spune că nu s-a apucat, practic, de meserie şi unul care ne anunţase că s-a lăsat de antrenorat şi care este ieşit din circuit din 2006. Ambii au fost aleşi să reconstruiască o naţională făcută vraişte şi, dacă se poate, să tragă şi pentru locul de baraj. Trecem peste Hagi, care are atuul de a fi descoperit şi lansat jucători tineri, însă cam atât. Iordănescu a găsit echipe făcute, dar are totuşi marele merit să le fi dat strălucire şi să le fi făcut să producă rezultate mari. "Tata Puiu" a revoluţionat fotbalul cu două sisteme de joc. În 1994 a arătat lumii cum se poate juca eficient şi spectaculos în modulul 6-3-1, iar la Rapid, unde a eşuat lamentabil, a impus un inovator, dar şi inutil, 3-6-1. I-a mai rămas să vadă cum stă treaba cu 1-3-6, având în vedere nevoia actuală de puncte a naţionalei!
Venirea lui Hagi este întâmpinată cu declaraţii curtenitoare, multe de complezenţă, din partea oamenilor de fotbal (există şi două excepţii, Dănuţ Lupu şi Mircea Rednic, care nu se tem să spună lucrurilor pe nume şi să conteste) şi cu ostilitate făţişă pe forumurile suporterilor. Priceperea lui Hagi este pusă la îndoială, nu şi pasiunea lui pentru fotbal, iar rolul de salvator pe care l-a avut Iordănescu în 1993 şi pe care l-a jucat impecabil, nu pare o experienţă repetabilă acum. Salvarea lui Iordănescu ar putea veni de la faptul că este prins cu politica, fiindcă este de aşteptat ca "Regele" să nu-l implice prea mult, deoarece, orgolios, îi place să conducă şi să decidă singur, iar asta s-a întâmplat şi în precedentul său mandat la cârma tricolorilor, când l-a avut director tehnic pe blajinul Emeric Ienei.
Cert este că federaţia condusă de Mircea Sandu şi de Ionuţ Lupescu a avut "argumente" solide să-i ofere, încă o dată, naţionala lui Gică Hagi. Dacă Emil Săndoi, cu trei calificări ratate consecutiv la selecţionata de tineret, a fost promovat la prima reprezentativă, fie şi doar ca soluţie temporară (turneul din America de Sud), atunci mai merge şi Gică Hagi o dată!