Aproape toți cei vinovați pentru cele peste 1.000 de crime comise în timpul Revoluției din 1989 duc o viață liniștită de 25 de ani. Au convingerea că au scăpat și că nimic nu mai poate să-i aducă în fața unui judecător, pentru a suporta consecințele faptelor lor.
Fac toți parte dintr-o piramidă a crimei în vârful căreia se află Ion Iliescu, persoana care a preluat puterea după 22 decembrie, când Nicolae Ceaușescu a pierdut totul. Până în 22 decembrie, cât timp Nicolae și Elena Ceaușescu au controlat situația, piramida morții luase 126 de suflete. După 22 decembrie, ziua în care dictatura s-a prăbușit, piramida morții a înghițit 978 de suflete. Cei care au trăit evenimentele, cei care au citit tone de documente despre evenimente, dar și cei care se uită neștiutori la aceste cifre ajung la aceeași întrebare inevitabilă: Ceaușescu a fost condamnat la moarte și executat pentru crimele Revoluției, 126 de suflete. Cum de nu plătește nimeni pentru cele 978 de vieți curmate după ce Ceaușescu a pierdut orice putere? Cel mai bine poate să răspundă Ion Iliescu. Personaj care negocia viitorul României la Ambasada URSS, la două zile după ce cuplul Ceaușescu fusese lichidat.
În emisiunea „Evenimentul zilei” de ieri seară, de pe B1 TV, s-a ajuns la o concluzie foarte interesantă prin prisma faptului că a fost acceptată de oameni care de 25 de ani se urăsc fără limite. Radu Tinu, fost șef în Securitatea Timiș, procurorul Dan Voinea și revoluționarul Teodor Mărieș au fost toți de acord că morții de după 22 decembrie sunt morții lui Ion Iliescu, în aceeași măsură în care cei de până atunci sunt victimele lui Nicolae Ceaușescu. Discuția de la Ambasada URSS, din 27 decembrie 1989, unde Ion Iliescu stabilea viitorul României cu ambasadorul Moscovei conține toate explicațiile pentru morții de după 22. Teroriștii și crimele comise în luptele imaginare cu ei erau perdeaua de fum de care Iliescu avea nevoie pentru a putea perpetua comunismul, tras cu cheița din URSS. Aceeași perdea de fum criminală a apărut din nou, mai târziu, prin mineriade, atunci când Iliescu a constatat că în Piața Universității sunt mii de oameni care nu se lasă mințiți.
Mecanismele care i-au permis lui Iliescu să scape nepedepsit pentru crimele Revoluției și pentru mineriade sunt complicate, dar unul dintre ele se vede cu ochiul liber, după 25 de ani: compromiterea revoluționarilor prin tot felul de beneficii abil acordate în numele recunoștinței pentru „curajul” din zilele Revoluției.
Desigur, rudele celor uciși și cei grav răniți trebuiau să beneficieze de despăgubiri, așa cum beneficiază și acum oricine are de suferit de pe urma neglijenței sau intenției criminale a cuiva. Însă tot ce a dat Ion Iliescu în plus, tuturor revoluționarilor, la grămadă, nu a fost nimic altceva decât o mită cinică pentru tăcere și un motiv excelent pentru compromiterea revoluționarilor în grup, ca o categorie aparte. Asfel, discuțiile despre criminalii Revoluției au fost înlocuite cu cele despre privilegii și drepturi. Privilegiile au născut fraude și tot felul de escrocherii cu certificate de revoluționari care au compromis și mai mult, în grup, pe cei care aveau cel mai mult dreptul să ceară în stradă pedepsirea criminalilor. Acesta este efectul care se vede clar, după 25 de ani de la Revoluție. Nu cred că tovarășul Ion Iliescu va avea vreodată vreun moment de sinceriate în care să ne spună adevărul. Așa că nu vom afla dacă s-a gândit la aceste efecte când a pus la cale acordarea privilegiilor pentru revoluționari sau dacă intenționa doar să le câștige indulgența. Cert este că, după 25 de ani, Iliescu a reușit astfel să domolească pe cei care puteau, prin presiuni civice ferme și constante, să-i determine aflarea adevărului complet despre crimele Revoluției și, implicit, despre cei aproape o mie de morți care sunt morții pe care el îi are pe conștiință. Cu el scapă întreaga piramidă a morții care a produs aceste victime.