Marţi seara, un cetăţean nervos bătea în geamul studioului B1 de pe Calea Victoriei. Radu Moraru se înfoia în direct la individul care-i făcea semne să iasă afară, „dacă-i şmecher”.
Panarama din prime-time s-a încheiat fără vărsare de sânge pentru că replicile foarte curajoase ale celor doi erau totuşi moderate de un geam securizat. Scena a avut efect cinematografic, realitatea frustă secţionase ficţiunea cu un foarfece de croitorie la fel cum Woody Allen a călcat în spatele ecranului de pânză în „Trandafirul roşu din Cairo”.
Suprarealismul face ravagii în România. Oniricii societăţii civile se bat în metafore cu populiştii de la PSD în timp ce baronii PDL îşi mestecă plictisiţi tainul reprezentând circa 2-3% din PIB. E un tablou dezarmant, ne lipsesc complet oamenii teferi la cap. Deciziile sunt paralizate în ministere, pentru că nici unul dintre profitorii sectorului public nu simte imboldul de a urni, prin propriul efort, mastodontul blocat în drum.
În acelaşi timp, în teritoriu standardul corupţiei a scăzut la fel de mult ca pe vremea lui Adrian Năstase. Ne-am întors de unde am plecat, la genunchiul broaştei. Nu avem societate civilă în provincie, presa locală s-a predat pentru că nu avea decât două variante - ciuguleşte din palma baronilor sau este suprimată. Autoritatea centrală nu mai are practic controlul unor largi teritorii din ţară, iar DNA, depăşită moral, nu se sinchiseşte de şuvoiul de dezvăluiri apărute la televiziuni.
În fine, alături de Grecia, ocupăm ultimul loc în Europa la absorbţia fondurilor europene, unul din cei mai precişi indicatori ai unei bune guvernări. Iar asocierea cu Grecia, când vorbim de un lucru concret, lipsit de orice urmă de patetism, cum este rata de absorbţie a fondurilor comunitare, devine tot mai puţin întâmplătoare şi tot mai periculoasă.
Dacă privim cu atenţie în jur am putea constata surprinşi că, după integrarea în Uniunea Europeană, în 2007, România regresează, parcă ne afundăm în loc să evoluăm. România se albanizează, îşi pierde busola, reperele valabile în familia europeană.
Cinci ani de mandat i-au fost necesari lui Traian Băsescu pentru un singur rezultat palpabil: aducerea PDL la guvernare. În anii confruntării surde cu guvernul Tăriceanu, i s-a amintit mereu că adevăratele mize ale României sunt reforma administraţiei publice şi găsirea formulelor economice de succes. Acum a ajuns în faţa celor două obstacole, ca două coli albe ce aşteaptă să fie scrise şi pe care nu le mai poate da la o parte.
Poate îţi trebuie mult timp să schimbi fundamental statul social, însă ca să rezolvi problema achiziţiilor publice sunt suficiente câteva modificări pe care le poţi introduce în trei zile. De o lună însă nu s-a întâmplat nimic. E simplu: orice intenţie de achiziţie publică din România (de la un prag de 2.000 de euro, să spunem, valabil şi pentru primăria ultimului cătun) se anunţă pe SEAP; valoarea de recepţie a investiţiilor mari nu poate fi mai mare decât cu maximum 10% din valoarea de achiziţie (ca în Uniunea Europeană, iar dacă proiectul a fost greşit, diferenţa o suportă proiectantul); toate companiile care lucrează cu statul să fie înregistrate într-un Registru electronic cu istoriile licitaţiilor la care a participat, pe care le-a câştigat, valoarea contractelor şi calitatea execuţiei. Nimic complicat, modelul există deja în Germania, de exemplu.
Indeciziile în reformarea statului n-au altă cauză decât slaba calitate a clasei politice. Nu există alte cauze complicate ce ar depăşi capacitatea de înţelegere a oamenilor simpli. Relativul succes economic al Poloniei, spre care privim cu invidie, n-are explicaţii savante, aşa cum se vehiculează: seriozitatea familiei catolice, avansul reformelor în deceniile trecute ori lipsa corupţiei. Scandalurile nu ocolesc nici guvernul polonez, însă stabilitatea sa economică ţine efectiv de stofa liderilor politici.
Comparativ, România e sleită în discuţii abstracte, de parcă am pluti în aburi etilici. Nu acţionăm, ci ne ascundem după cuvinte goale. Tipul nervos care a bruiat emisiunea lui Radu Moraru e poate semnalul că ar trebui să punem punct. E nevoie ca Victor Rebengiuc să pună din nou un sul de hârtie igienică pe masă şi să le ceară politicienilor să se şteargă la gură.