Situaţia politică de la Chişinău rămâne la fel de încurcată ca înainte de alegerile din 28 noiembrie.
Oricât ai trage de cele 58 de voturi pe care le vor avea în parlament partidele considerate pro-occidentale (PLDM, PDM şi PL), nu poţi ajunge la cifra magică (61) care să permită alegerea preşedintelui ţării şi deblocarea politică a Moldovei de peste Prut. La fel cum nici măcar "dezertarea" lui Marian Lupu şi a întregului lui partid (cel mai probabil, o apropiere de comunişti ar duce însă la ruperea PDM) nu ar forma majoritatea necesară. Există două variante pur teoretice de ieşire din blocaj. Prima e concordia generală, de dragul binelui ţării (dar fiecare tabără vede profund diferit acest bine). A doua este alianţa dintre comunişti şi PLDM (partidul lui Vlad Filat).
Revenind cu picioarele pe pământ, cel mai probabil, cele trei partide parlamentare din Alianţa pentru Integrare Europeană vor căuta să extragă voturile necesare prin forţarea unor dezertări (destul de improbabile) din rândul comuniştilor. Înainte de asta, însă, Vlad Filat, Marian Lupu şi Mihai Ghimpu ar trebui să vorbească aceeaşi limbă şi să înceteze păruiala pentru nimic.
Cei trei şi partidele lor, întărâtaţi interesat, îşi dispută puteri care par mărunte şi neînsemnate chiar şi dacă priveşti de pe malul stâng al Prutului. Care e marea miză de putere pentru cei trei? Să fie stăpâni peste ce? Privind aşa, un pic dintr-o parte, îţi dai seama că nici nu contează aşa mult cine va fi preşedinte de ţară, de parlament, premier.
OK, varianta exit-poll era un wishfull thinking. Cel mai convenabil pentru România (şi pentru Basarabia) era ca Vlad Filat să fie vioara întâi, ca el să dicteze direcţia. În primul rând, însă, interesul naţional era ca structura politică a momentului să fie una în care comu niştii să nu conteze. La fel ca la Bucureşti, politicienii de la Chişinău păcătuiesc pierzându-se în detalii, orgolii şi tot soiul de provincia lis me, lăsând undeva între paranteze scopul care contează.
Înainte de a discuta despre jenantul moment al exit-pollurilor, politicienii de la Chişinău şi cei de la Bucureşti trebuie să realizeze că nu din cauza lui Vasile Dâncu partidul lui Voronin a fost votat de aproape 40 la sută din alegători. Comuniştii şi-au depăşit bazinul electoral (aşa cum era el conturat de cvasitotalitatea sondajelor de opinie de dinainte de alegeri) pentru că au acţionat ca un bloc unit, pentru că au făcut o campanie din uşă-n uşă (mincinoasă, marşând pe lozinci şi inducerea fricii de baubaul românesc şi occidental - dar eficientă!), pentru că adversarii lor au pierdut prea multă vreme cu înţepături "între prieteni".
O altă depăşire interesantă a prognozelor electorale a fost cea privind participarea la vot. Cei mai optimişti analişti (bizuindu-se inclusiv pe sondaje preelectorale), vorbeau despre o prezenţă la vot de cel mult 55%. Dar au fost 60%! Primul gând pe care l-am avut văzând aşa mulţi oameni ieşind la vot a fost acela că s-au mobilizat votanţii pro-occidentali. Eroare. Iluzie. Surplusul de votanţi a venit din tabăra comuniştilor. Cum au reuşit ei aşa o mobilizare? O întrebare al cărei răspuns aş vrea să-l aflu. Mă întreb, în orice caz, cât de mulţi votanţi au fost în Transnistria. Votanţii muţi i-au surclasat pe entuziaştii modernizării, de acasă sau din diaspora.
În sfârşit, două vorbe despre isprăvile lui Vasile Dâncu şi CBS (autorii exit-pollurilor). Mă întreb dacă în contractele pe care le-au semnat sunt prevăzute penalizări pentru cazul în care o scrântesc atât de spectaculos. Spuneam pe blogul meu că nici nu mă mai interesează explicaţiile.
Cineva cu experienţă nu trebuia să-şi permită erori precum: angajarea unor operatori ageamii, necunoscători de limba rusă; acoperirea unui număr prea mic de secţii de votare; eşantionări greşite. Nu poţi pune un astfel de eşec (cine a mai văzut marjă de eroare de 13-14%?!) nici pe seama nesincerităţii celor chestionaţi. Dar, vorba unui amic: poate au furat comuniştii atât de mult încât sondajul bun al lui Dâncu s-a dus de râpă. Bancuri ştim să facem, deci.