Dacă masa alegătorilor români ar fi o plăcintă tăită în cinci felii aproximativ egale, una ar reveni electoratului de stânga, una celui de dreapta, două celui de centru şi una celui care nu votează şi gata.
Asta rezultă din sondaje şi studii făcute la sfârşitul anului 2010, începutul anului 2011. Din 1993 încoace (de când avem la dispoziţie măsurători decente), electoratul a evoluat de la 20% stânga şi centru-stânga, 53% centru, respectiv 29% dreapta şi centru-dreapta la 31% stânga şi centru-stânga, 36% centru, respectiv 33 % dreapta şi centru-dreapta. S-a subţiat centrul.
În fine, cei care se declară de stânga merg masiv cu PSD (62%), cei care votează centrul sunt împărţiţi între PSD (30%) şi PNL (31%), iar cei care se declară de dreapta preferă PNL (37%) şi PDL (25%). Cei nedefiniţi ideologic votează mai degrabă cu PSD (44%) şi cu PNL (24%).
Ce înseamnă toate acestea? În primul rând, că PNL s-a mişcat deja, cu pragmatism maxim, făcând alianţa cu PC-Antena 3, pentru a-şi asigura o poziţie cât mai bună de negociere a alianţei cu PSD (de data asta nu discutăm principii, moralitate, ci doar cifre). În al doilea rând, că PDL riscă să rămână de căruţă dacă nu face urgent ceva. Deocamdată, Traian Băsescu a comentat apariţia Alianţei de Centru-Dreapta ca pe o "confirmare a virării spre stânga a liberalilor", iar declaraţiile lui au fost urmate de altele similare ale unor Emil Boc, Gheorghe Flutur ş.a. Desigur, aveau în faţă sondaje şi studii precum cele despre care am pomenit mai sus. Dincolo de comentarii (care nu-s doar retorică!), PDL, care se află, ca toată lumea, într-o permanentă campanie electorală, scoate pe masă primele arme grele: reglementările electorale.
Ieri, dinspre organizaţia PDL Bucureşti a apărut proiectul legii Capitalei, potrivit căruia doar primarul general contează. Cei de sector ar urma să fie aleşi de către consiliul general şi n-ar mai avea de făcut decât să pună în aplicare hotărârile primarului general. Nici autorizaţii de construcţii nu ar mai putea da, decât pentru clădiri cu cel mult două etaje. De ce ar fi mai bine aşa? Pentru coerenţă între sectoare, pentru proiecte importante, de anvergură. De ce nu? De exemplu, fiindcă "factorii" de decizie se îndepărtează de oamenii de rând.
O altă preocupare (care întărâtă, deocamdată, negocierile dintre PSD şi PNL) e cea legată de numărul de tururi în care trebuie aleşi primarii şi preşedinţii consiliilor judeţene. Tradiţional, PSD face parte din categoria partidelor avantajate de sistemul alegerilor într-un singur tur de scrutin, iar PNL din categoria celor cărora le convine sistemul cu două tururi de scrutin. Odată cu instaurarea regimului Băsescu, PDL a trecut alături de PSD, în rândul partidelor avantajate de sistemul tur unic. În fine, UDMR, cea de a patra formaţiune care contează în alegeri, preferă în mod cert acelaşi sistem, deşi nu e "un partid mare"; în zonele maghiare, însă, n-are nevoie să se complice cu două tururi de scrutin.
E clasic: partidele cu bazine electorale mari, care domină un număr semnificativ de co muni tăţi, preferă ca primarul să fie ales într-un singur tur de scrutin. De regulă, invocă argumente populiste (la ce bun să cheltuieşti banul public pentru al doilea tur de scrutin?) sau de aşa-zis pragmatism politic (clasamentul din primul tur de scrutin este cel mai adevărat; turul al doilea e tranşat în urma negocierilor politice, deci rezultatul - pervertit). În mod normal, doar un accident nefericit ar putea împiedica partidele mari să câştige în zonele controlate electoral.
"Accident nefericit" înseamnă un al doilea tur de scrutin, de unde să sară iepurele mic, dar vioi. De aceea vor partidele mici şi mijlocii două tururi: fiindcă astfel pot câştiga primării sau consilii judeţene graţie unor alianţe politice avantajoase în turul al doilea. Argumentele lor: e mai reprezentativ un primar/preşedinte de consiliu judeţean ales de mai mult de jumătate din alegători (chiar dacă abia în turul al doilea), decât unul care câştigă din primul tur, "curat", dar cu votul a mai puţin de jumătate din alegători.
Dileme vechi, tranşate de obicei în funcţie de alte socoteli decât cele legate strict de principiul reprezentativităţii. În realitate, ceea ce contează e felia electorală pentru că, se ştie, lumea e flămândă.