Traian Băsescu ar putea să îşi dea demisia din funcţia de preşedinte. Şi ce ar rezolva asta? S-ar putea organiza alegeri pentru funcţia de preşedinte. Am avea potenţiali candidaţi? Cred că s-ar găsi vreo câţiva.
Toată povestea ar putea dura vreo trei luni. Undeva în martie am putea avea un nou preşedinte, oricine ar fi el. În mod normal, dacă noul preşedinte va fi din actuala opoziţie, foarte probabil actualul guvern va cădea. Asta înseamnă un nou premier, negocieri între partide, împărţirea funcţiilor, scenariul deja cunoscut.
Noul guvern s-ar putea instala undeva în mai-iunie. Vine vacanţa de vară, deci guvernul şi-ar putea intra în mână undeva în septembrie. Ah, să nu uităm, în noiembrie vom avea alegeri locale şi parlamentare. Asta înseamnă că pe fondul instalării unui nou guvern vom avea şi zgomotul obişnuit al anului electoral. Aşadar un 2012 cu alegeri prezidenţiale, locale şi parlamentare, cu schimbări de guvern, una sau mai multe.
Să ne uităm acum puţin şi în jurul nostru. Ungaria e junk. La fel şi Portugalia. Grecia se pregăteşte de falimentul oficial. Pentru că cel neoficial s-a consumat demult. Italia respiră greu şi cere concesii peste concesii de la finanţatori. Ţări cu blazon economic, precum Franţa şi Marea Britanie, tocmai şi-au pierdut ratingul maxim şi se pregătesc de recesiune. Dintr-o insulă de stabilitate în această mare învolburată, România s-ar transforma şi ea într-un loc turbulent şi nefrecventabil pentru investiţiile străine. Deja lumea în stradă, ciocnirile dintre manifestanţi şi jandarmi se contabilizează în defavoarea României.
Marile reforme s-ar opri în 2012 şi cred că sunt şanse foarte mici să fie restartate în următorii ani. Ca de obicei, în ultimii 150 de ani, România are o şansă istorică uriaşă şi o iroseşte. "Ce talent avem noi românii atunci când sorţii ne surâd să dăm cu piciorul norocului chior", cam aşa ne vom lamenta peste ani şi ani, noi toţi. Eram pe cale să ţâşnim din plutonul codaş şi în câţiva ani să ajungem la fel de atractivi ca economiile avansate ale Europei, dar dintr-un episod prost gestionat, am reuşit să ne batem joc de şansa noastră. "Episodul Arafat" a fost o scânteie care a aprins butoiul cu pulbere. Românii au strâns din dinţi şi au trecut cu bine cei mai grei ani, 2010 şi 2011. Asta nu înseamnă că nu există o mare nemulţumire. Da, în ultimii doi ani democraţia a avut puţin de suferit. Fără câteva mişcări în forţă, pe care liderii politici de la putere şi le-au asumat politic, probabil că nu am fi avut nici o nouă lege a educaţiei, nici un nou sistem de salarizare pentru bugetari, nici o nouă lege a pensiilor, nici un nou Cod al muncii. Fără ele România ar fi fost ceea ce a fost şi până acum în ochii investitorii străini - o zonă gri bună de cumpărat la bucată sau un paradis al marilor tunuri.
Păcat că nimeni nu a spus-o răspicat şi repetitiv în aceşti ani:
- investitorii nu vin în zone instabile din punct de vedere politic, iar finanţatorii se gândesc de zece ori înainte să dea bani la dobânzi rezonabile în ţări în care oamenii protestează în stradă.
- investitorii nu vin într-o ţară cu un capital uman precar aşa cum e România. Şi când spun capital uman, mă refer la oameni educaţi şi sănătoşi. Dar oamenii nu pot fi educaţi fără a avea un sistem de educaţie performant şi nici sănătoşi în ţara în care sistemul sanitar este putred de corupţie şi ineficienţă.
- investitorii nu vin în ţara în care sistemul de justiţie nu funcţionează sau funcţionează după coduri din anii 60. - investitorii nu vin pe o piaţă în care sunt nevoiţi să angajeze oameni pe care să nu îi poată disponibiliza atunci când nu mai pot susţine costurile cu forţa de muncă.
- investitorii nu vin într-o ţară în care se plătesc taxe mari pentru că sunt din ce în ce mai mulţi pensionari dependenţi de din ce în ce mai puţini salariaţi.
- investitorii nu vin într-o ţară în care salariile bugetarilor sunt mereu mai mari decât salariile de la privat.
N-o să încetez să spun asta. Actuala criză nu este o criză economică. Este în primul rând o criză de credibilitate a liderilor politici. În România şi pretutindeni. Ce vedem în stradă zilele acestea nu are nici o legătură cu Raed Arafat, cu Traian Băsescu sau cu Emil Boc. Este o nemulţumire profundă, dar difuză, generată de lipsa de încredere că cineva poate să scoată lucrurile la liman. Liderii opoziţiei se înşeală amarnic dacă ei cred că vor putea capitaliza aceste mişcări de stradă în favoarea lor. Efectul va fi unul de bumerang.
Pe termen scurt, actuala situaţie poate fi simplu dezamorsată prin căderea unui cap. Pe termen lung, lipsa credibilităţii clasei politice rămâne marea problemă.