Victoria lui Dan Diaconescu la Oltchim a ridicat până la cer interesul public pentru această privatizare, iar asta e o treabă bună.
Răfuiala politică stârnită pe marginea întregii tărăşenii va scoate la vedere mult din gunoiul măturat sub preş vreme de 20 de ani. Iar ultimii naivi se vor lămuri cam cum stă treaba cu "perlele coroanei" şi investitorii "strategici". Partea proastă este că Dan Diaconescu ajunge să fie considerat factor determinant în povestea Oltchim, iar asta e absolut fals. Ba mai mult, ţine în planul doi lucrurile cu adevărat importante care s-au întâmplat acolo. Cu sau fără Dan Diaconescu, situaţia combinatului era acum aproximativ aceeaşi. Ceilalţi doi investitori s-au oferit să ia combinatul aproape gratis iar creanţele prea ieftin sau deloc, oferte practic de neacceptat. Astfel, într-un exerciţiu de imaginaţie în care Dan Diaconescu lipseşte complet, Oltchim ar fi tot nevândut şi tot in insolvenţă iminentă. Există câteva modele de afaceri prin care stârvul Oltchim poate fi valorificat. S-a materializat unul imprevizibil: un bufon şi-l adjudecă pentru publicitate. Competitorii perdanţi ar fi încercat o restructurare distructivă, după care să mai rămână în funcţiune doar o bucăţică profitabilă. Tot era mai bine decât în scenariul în care combinatul să meargă la fier vechi. Dar nu atât de bine cât în scenariul în care venea un investitor "strategic", adică unul care să cumpere strategia proastă a statului cu tot cu pagubă. Aşa se face că toată strategia de privatizare a fost construită pentru un investitor care nu s-a mai arătat. În formula încercată, de vânzare fără insolvenţă, singurul ofertant viabil era un grup pentru care datoriile de sute de milioane înseamnă mărunţiş. Ca de exemplu Gazprom, prin subsidiara TISE. Şi totuşi, cu trei zile înainte de licitaţie, gigantul ar fi anunţat că nu-l mai interesează Oltchim. De ce? Să vedem întâi de ce nu: În nici un caz din cauza zgomotului de fond stârnit, care era perfect previzibil încă din primăvară, când TISE a depus prima scrisoare de intenţie. De asemenea, nu este plauzibilă nici vreo schimbare de strategie, cu atât de puţin timp înaintea licitaţiei. Nici măcar faptul că majorarea de capital a fost blocată nu e un motiv. Gazprom avea destui bani să răscumpere toate creanţele, astfel încât procedura să devină o formalitate inutilă. Rămân doar două posibilităţi plauzibile. Scenariul "inocenţei" este că Gazprom a schimbat tactica. Văzând că i se cere ceva ce nimeni altcineva nu-şi permite - să plătească datoriile istorice - gigantul rus putea fi tentat să încerce intrarea pe poarta investitorilor de mâna a doua, cărora nu li se cere nimic. Caz în care fie aşteaptă reluarea privatizării în alte condiţii, fie încearcă să negocieze cu câştigătorul. Scenariul "vinovăţiei" este că preluarea a fost negociată discret până aproape în ultima clipă, însă până la urmă părţile nu s-au înţeles. Iar singurele puncte decisive într-o astfel de negociere nu sunt valuta şi offshore-ul în care e deschis contul, ci suma şi termenul de plată. Prezenţa lui Dan Diaconescu la Oltchim este spectaculoasă dar irelevantă. Absenţa Gazprom e ignorată dar decisivă.