Despărţirea de parlamentarii noştri, cel puţin pentru acest an, mi-a lăsat un gust amar. Opoziţia a găsit de cuviinţă să depună o moţiune de cenzură. Deşi ştia încă de la bun început că nu are nicio şansă a făcut-o pentru că aşa este jocul democratic.
Adevărul este că ne-am însuşit la perfecţie parlamentarismul, dar nu şi esenţa democraţiei. Faţă de vechile democraţii părem încă o copie nereuşită. Un experiment pavlovian. Cum apare asumarea răspunderii, pac moţiunea de cenzură! Mimetismul ăsta dus aproape la perfecţiune mă enervează! Ei bine ce se întâmpla dacă opoziţia nu depunea moţiune de cenzură! Nimic, absolut nimic! Guvernul lui Emil Boc mai trecuse prin nouă asemenea încercări. Dar nu, pentru că aşa este jocul, trebuie să-l respectăm cu sfinţenie. Ca pe o reţetă tabu, un ritual magic fără de care libertatea ne este în pericol. De fapt am asistat la un jalnic spectacol. Executivul şi arcul guvernamental s-a vrut sobru, a vrut să emane forţă, hotărâre, iar opoziţia a făcut ce face opoziţia de regulă, indiferent de regim. A vorbit de îngrădirea democraţiei, de dictatură, de tiranie etc. O scenă jucată perfect, dar fără vlagă. Diferenţa între parlamentarismul occidental şi cel al nostru este că aici, pe Dâmboviţa, e făcut de prea mulţi actori amatori. Plătiţi la normă, care după ce că mimează prost, o mai fac şi în sictir. Cei din PSD au avut o idee, e drept, nu rea. Au vrut să speculeze la nivel de imagine faptul că moţiunea se dezbătea pe 22 decembrie. Aşa că au venit îmbrăcaţi revoluţionar, de fapt semi-proletar. Cămăşi de firmă peste care au tras câteva pulovere de toate culorile, dar cu tricolorul pe braţ. Vocal, Victor Ponta a anunţat că Emil Boc va fugi cu elicopterul precum Ceauşescu. Personal am urmărit moţiunea de cenzură la televizor, pe B1TV, unde am comentat-o cu Andrei Bădin şi analistul Dan Petre. Imaginile erau jalnice. Liberalii la costum, iar o parte a PSD-iştilor deghizaţi în revoluţionari. Şi discursurile au fost total diferite, cel puţin din punct de vedere ideologic. Crin Antonescu a vorbit despre filozofia politică, despre fascism, totalitarism, exact ca un liberal, în timp ce Victor Ponta - ca înfăţişare, dar şi ca discurs - a alunecat spre stânga, dar rău. Dacă-i puneam un steag în mână părea un soldat accneic din Marea Revoluţie din Octombrie! Dar să nu fiu rău! Ideea în sine, din punct de vedere al imagologiei, de a se prezenta puterea ca o dictatură, avea potenţial. Dar a fost prost regizată! Altceva mă îngrijorează! Faptul că s-au împlinit 22 de ani de la Revoluţie, iar politicianismul a ajuns la apogeu. Nu sunt un om fatidic şi nici unul care crede în coincidenţe. Dar îmi aduc aminte că România Mare - cea mai mare realizare a poporului român - a durat dor 22 de ani. Politicianismul interbelic şi canalia de Carol al II-lea au distrus cel mai frumos vis al românilor. Astăzi, scena este aproape identică. O clasă politică iresponsabilă ridică politicianismul la rang de virtute, la perfecţiune. Au trecut 22 de ani, iar noi ne afăm în plină descompunere! Cumplit! Din punct de vedere politic - iar aici nu mă refer la formaţiuni politice - suntem într-o înfundătură. Ceva trebuie să se schimbe, să se modifice, pentru că însăşi sistemul a devenit unul demn de Caragiale. O mucava, o piesă prost jucată! Cancerul democraţiei produce monştrii. O lozincă stupidă, repetată până la exasperare, dar perfect adevărată. Aud voci care susţin că niciodată românilor nu le-a priit democraţia, că-i nevoie de o dictatură. Nostalgicii lui Ceauşescu se înmulţesc. Sigur că un regim dictatorial într-o Europă Unită este imposibilă, dar unde poate duce acest faliment al democraţiei? Ce capcană a istoriei ne mai aşteaptă?