Cum măsurile de austeritate negociate în aceste zile acaparează, firesc, atenţia opiniei publice, riscă să treacă neobservată adoptarea legii lustraţiei, fundamentală pentru o fostă ţară comunistă.
Primul impuls e să spui că e o lege tardivă la douăzeci de ani de la Proclamaţia de la Timişoara şi că România ar fi arătat cu totul altfel în cazul în care celebrul punct 8 intra în vigoare în acel prim an de tranziţie spre - dar asta am aflat-o mult mai târziu - un stat falimentar, clientelar, iar lista ar putea continua la nesfârşit fără nicio repetiţie. De altfel, şi de la înalta tribună a parlamentului au fost voci care au recunoscut cât e de târziu şi de puţin util să legiferăm lustraţia. Adică să pornim oficial purificarea şi decomunizarea unei societăţi care a avut două decenii la dispoziţie pentru a naşte alţi monştri meritând, la rândul lor, o lustraţie sănătoasă.
Cred că, în bună tradiţie românească, am izbutit să compromitem şi lustraţia, nu doar pentru că şi Albania a părut mai grăbită decât noi, chit că, la începutul anului trecut, legea cu care se fălea Sali Berisha că ar fi „o istorică victorie împotriva crimei politice” a arcuit destule sprâncene prin Consiliul Europei.
Nu doar pentru că Roberta Anastase ne-a dezvăluit că Bogdan Olteanu, ilustrul finanţist de azi renegat până şi de partidul care l-a trimis disciplinar la bancă, a ferecat ani buni legea la sertar şi a înghiţit cheia. Nu numai fiindcă lustraţie înseamnă pentru opoziţie cum să scape de Băsescu, iar pentru putere, cum să-i dea decisiva lui Iliescu. Aici, Cristi Preda o zice bine: sincer, de ce s-or fi străduit atât pedeliştii şi asociaţii să-l lustreze pe fostul demnitar comunist Ion Iliescu după ce a fost ales de trei ori într-o Românie democratică?!
În urmă cu douăzeci de ani, când eram, în Piaţa Universităţii, ca mulţimea venită la curtea domnească să ceară dreptate scandând „Capul lui Moţoc vrem!”, lustraţia ar fi avut o noimă. Dar azi nu-i mai putem lua decât calul lui Ion Iliescu şi, oricum, nu mai are niciun rost.
Am compromis lustraţia românească deoarece de două decenii de când alegem liber tot votăm oameni pentru care această lege ar fi însemnat să-şi taie singuri craca de sub picioare. Ei, odraslele lor, cumetrii, prietenii, clienţii, partenerii de business, susţinătorii din umbră şi din spatele antenelor TV.
Pentru înţelegerea motivelor care au condus la acest eşec, am putea să ne uităm la alte ţări din fostul lagăr socialist care au adoptat această lege, evident, mult înaintea noastră, deşi, vorba aia, noi suntem aici de două mii de ani. În Cehia, Polonia sau Ungaria, lustraţia a fost legiferată în perioade şi forme diferite, iar dinamica relaţiilor din rândurile clasei politice postcomuniste a condus la rezultate diferite. În Polonia, bunăoară, avântul a fost atât de mare încât s-a ajuns la „vânători de vrăjitoare” şi mai lipsea puţin să fie lustrat până şi fostul sindicalist anticomunist Lech Walesa. Ce să mai zicem de Ungaria, unde riscau să intre sub incidenţa purificării şi şefii de cantine?
Se pune însă întrebarea ce relevanţă are să ne uităm în curţile altora, când e evident că la noi a fost - şi a rămas - altfel. Lustraţia noastră nu seamănă cu ale lor pentru că nici evoluţia regimurilor socialiste n-a semănat. N-am strigat cu cehii, în timpul Revoluţiei de Catifea, „Nu suntem ca ei”; noi am vrut „comunism cu faţă umană” abia când renunţase toată lumea la el; n-am avut parte înainte de un „comunism-gulaş” ca în Ungaria, unde Janos Kadar apărea caricaturizat pe coperta revistei oficiale de satiră şi descoperise axioma „cine nu e împotriva noastră, e cu noi”.
Nici setea de răzbunare, nici dorinţa de căutare a altui pretext care să divizeze societatea nu animă aceste gânduri. Ci doar amărăciunea provocată de faptul că o lege de asemenea semnificaţie pare să fi trecut de aleşi doar ca să li se mai dea un pic de lucru judecătorilor de la Curtea Constituţională, iar preşedintelui, posibilitatea de a-şi trece în mandat şi promulgarea lustraţiei.
Am o singură concluzie după adoptarea legii lustraţiei în România. De fapt, nici măcar nu e a mea - aşa sună îndeobşte ultimul mesaj al amicului Exarhu atunci când mai schimbăm SMS-uri: o să fie bine.