Solidaritatea pe care Traian Băsescu o cere cetăţenilor republicii este un eufemism pentru sacrificiu.
Exerciţiul solidarităţii, definită ca sentiment care îi determină pe oameni să-şi acorde ajutor reciproc, înlocuieşte de fapt adevărata solicitare a şefului statului, sacrificiul, renunţarea voluntară la ceva pentru binele comun. Nu întâmplător chemarea la sacrificiu a luat forma unui îndemn civic: după ce unor generaţii succesive li s-a cerut să strângă cureaua, disponibilitatea lor pentru sacrificiu este aproape zero.
Nici solidaritatea nu le spune prea mult, dar măcar are o conotaţie pozitivă. Românilor li s-a impus să se sacrifice pentru utopia societăţii socialiste multilateral dezvoltate, iar, după căderea comunismului, pentru construirea capitalismului, dezirabil şi tangibil.
Oricum, obiectivul, utopic sau nu, era menit să îndulcească pastila amară a renunţării. Acum li se cere să facă, fără împotrivire, un nou sacrificiu, dar actuala putere nu e capabilă să ofere o perspectivă, ţelul e în ceaţă. Ce va fi după? Licăre vreo luminiţă la capătul tunelului? Mulţi dintre cei ce urmează să fie afectaţi de planul de austeritate negociat de guvernul Boc cu FMI resimt anxietate în primul rând din cauza absenţei unei perspective.
Traian Băsescu spune că reducerea cheltuielilor ce va fi suportată de bugetari, salariaţi la privat, pensionari sau proaspete mame ar conduce la salvarea statului de grecizare şi reformarea lui. Faţă de stat, românii au o atitudine ambivalentă, provenită din comunism şi remaniată de tranziţie. Statul este în imaginarul colectiv deopotrivă salvator şi persecutor, o entitate atotputernică care, în niciun caz, nu are nevoie de ajutor.
Salvator pentru că trebuie să asigure viitorul cetăţenilor săi, să le dea de lucru, locuinţe, hrană, dar şi persecutor pentru că nu asigură servicii de calitate în sănătate, educaţie şi ridică şi obstacole în faţa celor dispuşi să-şi ia viitorul în propriile mâini.
Reforma ar impune o viziune în care statul să renunţe la ambele roluri care-şi au originea în comunism, în folosul cetăţenilor lui, criza fiind, cel puţin teoretic, o conjunctură favorabilă ideilor curajoase.
Traian Băsescu şi PDL nu par însă dispuşi să meargă până la capăt şi să retragă statul din domenii în care prezenţa lui oricum e în plus ca turismul, economia reală, comunicaţiile, sau în care şi-ar putea găsi parteneri fie din mediul privat, fie din societatea civilă. Un stat deopotrivă salvator şi persecutor, şi obez pe deasupra, este doar în avantajul politicienilor care vor să acceadă sau au ajuns la putere. Şi ajungem la a doua întrebare: cine cere sacrificiul?
Mulţi români au sentimentul că sacrificiul nu le-a adus beneficii personale, sau dacă le-a adus acelea au fost neînsemnate faţă de profitul obţinut de cei aflaţi la putere şi de clientela politică din afaceri. Din sacrificiul forţat al românilor a câştigat în comunism nomenclatura şi tot ea, prin continuatorii ei, a tras foloase şi de pe urma avantajelor generate de postcomunism.
Au Traian Băsescu şi Emil Boc legitimitatea să le ceară să renunţe voluntar la bucuria consumului de-abia descoperit şi la un relativ confort? Şeful statului este cel care a adus veştile proaste pentru că se bucură de o credibilitate ceva mai ridicată decât premierul Emil Boc şi guvernul acestuia. Dar cererea de renunţare voluntară este subminată de lipsa de încredere în cabinetul condus de Emil Boc şi de observaţia că liderii PDL care deţin şi portofolii ministeriale sunt dispuşi să fie solidari, adică să facă sacrificii.
Donarea salariului este doar un gest simbolic, insuficient pentru restabilirea încrederii după ce aceiaşi lideri au procedat la fel ca predecesorii lor din PSD în multe privinţe. Colonizarea administraţiei centrale şi locale cu purtători de carnete de partid şi favorizarea clientelei politice la contracte de stat sunt două dintre cele mai importante asemănări dintre PDL şi PSD.
Mulţi dintre alegătorii lui Traian Băsescu se aşteptau, iar speranţa le-a fost înşelată, ca acesta şi partidul pe care l-a condus să blocheze drumul nepoţilor risipitori şi clienţilor politici către banii publici. Dacă PDL ar fi acţionat fără să ţină cont de interesul propriu, aşa cum le cere astăzi românilor în scopul salvării statului, atunci chemarea la sacrificiu ar fi fost mai uşor de acceptat, iar pierderile personale mai uşor de suportat.