Acest text nu este despre investiţia de la Roşia Montană în sine.
Nu este menit să vă convingă asupra oportunităţii sau inoportunităţii proiectului. Comentariul este despre politică, despre acea politică ce v-a afectat, vă afectează şi vă va afecta viaţa până la ieşirea din sistem (o expresie cinică folosită, neinspirat, tot de către un politician). România duce lipsă de politicieni în stare să ia şi mai apoi să-şi asume decizii. Adrian Năstase a făcut asta. Dacă vorbim de economie, a privatizat. Şi privatizând a scăpat bugetul de căpuşe. Poate aţi uitat ce însemnau căpuşele de la Sidex Galaţi sau de la Petrom. Călin Popescu Tăriceanu a luat decizii. N-a blocat nicio investiţie străină. A fost premierul cu adevărat liberal pe care l-a avut România (MRU are mari şanse să fie cel de-al doilea). Campionul deciziilor în politică este însă Traian Băsescu. Multe dintre acestea controversate, dar întotdeauna asumate. În ceea ce priveşte proiectul de la Roşia Montană, niciun partid de Opoziţie nu-şi asumă anunţarea unei decizii tranşante. Da sau nu. Iar cea mai ipocrită poziţie este să declari că nu ai încă o părere formată, că mai ai nevoie de timp ca să te decizi. Părerea mea este că niciun lider politic din România nu-şi poate asuma în acest moment, şi nici după alegeri, un refuz tranşant adresat companiei Roşia Montană Gold Corporation. În primul rând este vorba de calcul electoral: toată populaţia din zonă, vorbim de zeci de mii de oameni, este în favoarea proiectului, iar cine îi anunţă că mina nu se face se poate linge pe bot de voturile lor. În al doilea rând este vorba de creştere economică şi de bani la buget: partidul sau partidele aflate la Putere din toamnă vor face orice ca să-şi securizeze aceste avantaje economice, mai ales în vremurile pe care le trăim. Credeţi că vreunui lider politic îi pasă de ecologie? Dacă i-ar păsa, şi-ar lua în primul rând maşini cu consum mai redus şi de abia după aceea ar muri de grija unor cianuri care sunt atât de scumpe încât nicio companie nu şi-ar permite să le arunce afară din fabrică din simplul motiv că valorează cantitatea lor în aur. A fi ecologist e un job, nu vă faceţi iluzii că ţine de vreo vocaţie. Sigur, cu excepţiile de rigoare. O altă ipocrizie este cea legată de varianta în care statul să se ocupe de business-ul acesta. Pentru că e vorba de o afacere, resursa minerală este o oportunitate acum, pe fondul crizei, de care profiţi sau nu. Cine mai crede balivernele cu aurul, un bun al întregului popor, să se gândească cât a avut de câştigat de pe urma statului român, comunist sau din perioada de tranziţie. Orice resursă lăsată pe mâna statului va fi obiectul corupţiei politice şi a îmbogăţirii clientelei de partid. Aşa a fost şi este extrem de improbabil că va fi altfel. După cum ziceam, acest text nu este o pledoarie pentru investiţia cu pricina. Este o pledoarie pentru o politică de dreapta în care mulţi cetăţeni ai României cred. Nu are legătura nici cu alegerile şi nici, surpriză, cu Traian Băsescu. Are legătură cu următoarea întrebare: cum aş reacţiona dacă aş fi în locul unui investitor ale cărui acţiuni au scăzut cu 60% doar pentru că nişte politicieni nu îi dau un răspuns clar – eşti binevenit sau nu! V-aţi înfuria? PS. Expresia din titlu este utilizată în filmele americane care prezintă celebra "febră a aurului" din secolul al XIX-lea. Este vorba de un mineral fără valoare, dar care poate fi confundat cu aurul de către cei fără experienţă. Niciun lider politic nu-şi poate asuma în acest moment, şi nici după alegeri, un refuz tranşant adresat companiei Roşia Montană Gold Corporation.