Nu ştiu ce vor decide luni judecătorii Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie (ÎCCJ) în legătură cu solicitarea Agenţiei Naţionale de Integritate (ANI) de a urgenta judecarea dosarului de incompatibilitate a lui Klaus Iohannis. Este exclusiv atributul magistraţilor. Doar ei sunt cei chemaţi să stabilească dacă primul termen în dosar va fi după alegerile prezidenţiale, pe 18 noiembrie, la două zile după turul doi de scrutin, sau înainte de acesta, aşa cum a solicitat ANI.
Ştiu însă că intervenţia de vineri a Liviei Stanciu, preşedintele ÎCCJ, pe această temă a fost salutară. Extrem de precaută în declaraţii, pentru a nu face nici cea mai mică presiune asupra magistraţilor Instanţei Supreme, Livia Stanciu a invocat un aspect de natură tehnică. Are acest drept, pentru că preşedintele Înaltei Curţi trebuie să vegheze la calitatea actului de justiţie pe care această instanţă îl înfăptuieşte.
Astfel, Livia Stanciu a subliniat că o serie instanţe, care au pe rol dosare de incompatibilitate, au decis să suspende judecata până pe 4 noiembrie, dată la care Curtea Constituţională (CCR) este chemată să se pronunţe dacă art. 87 alineatul 1 litera f din Legea 161/2003 este în acord cu Legea fundamentală.
Este exact articolul care-l vizează şi pe Klaus Iohannis. El prevede că "funcţia de primar şi viceprimar, primar general şi viceprimar al municipiului Bucureşti, preşedinte şi vicepreşedinte al consiliului judeţean este incompatibilă cu: funcţia de reprezentant al unităţii administrativ-teritoriale în adunările generale ale societăţilor comerciale de interes local sau de reprezentant al statului în adunarea generală a unei societăţi comerciale de interes naţional".
Intervenţia Liviei Stanciu se justifică pe deplin. Ea a atras atenţia că, dacă judecătorii ÎCCJ nu aşteaptă decizia CCR, ar putea pronunţa o sentinţă, ce ar putea fi supusă revizuirii ulterior.
Altfel spus, completul ar trebui să dea primul termen în dosarul lui Iohannis după primul tur al alegerilor prezidenţiale, nu înainte. Desigur, d-na Stanciu nu a făcut legătura cu alegerile prezidenţiale, pentru că un magistrat nu-şi stabileşte agenda în funcţie de cea a politicienilor. Legărura îmi aparţine, pentru că, în opinia mea, cele două chestiuni sunt strâns legate. Mai precis, o chestiune o influenţează pe cealaltă.
Cred că alegătorii lui Klaus Iohannis au dreptul să ştie dacă există cel mai mic risc ca favoritul lor să fie găsit incompatibil de Justiţie. După mine, cred că ar fi util să ştie încă dinaintea turului întâi, pentru a decide dacă-şi asumă acest risc, sau decid să sprijine un alt candidat al Dreptei, pentru a nu se complica extrem de mult ecuaţia prezidenţială. Mă rog, e treaba Justiţiei când îşi stabileşte termenele. Nu cred că CCR va devansa acest termen, deşi, în opinia mea de plătitor de taxe cu drept de vot, ar trebui să o facă.
Şedinţa CCR din 4 noiembrie va fi acel moment în care vom şti dacă Iohannis riscă ceva. Dacă judecătorii vor stabili că art. 87 alin. 1 litera f din Legea 161/2003 este neconstituţional, atunci situaţia candidatului ACL se complică. Mai ales că CCR a stabilit deja că, odată găsit într-o situaţie de incompatibilitate pe o anumită funcţie, un demnitar nu poate ocupa o perioadă de timp orice altă funcţie publică.
Cât despre acuzaţiile unor lideri ACL că Justiţia, în special ANI, face jocuri politice- acuzaţii împărtăşite uneori, e drept cu precauţie, de Klaus Iohannis-, l-aş întreba pe candidatul ACL de ce nu a cerut el însuşi tranşarea mai grabnică în Justiţie a dosarului său de incompatibilitate? De ce nu a cerut el însuşi ÎCCJ un termen, imediat după sentinţa favorabilă a Curţii de Apel Alba Iulia? De ce a aşteptat ca ANI să facă acest lucru?
Nota bene: ANI a cerut termene pentru 33 de dosare de incompatibilitate, printre care şi cel al lui Klaus Iohannis. Nu e un demers îndreptat împotriva prezidenţiabilului ACL, deşi unii liberali încearcă să manipuleze opinia publică în acest sens.
În opinia mea, Klaus Iohannis ar fi trebuit să grăbească rezolvarea dosarului său încă dinainte de a fi desemnat candidat pentru cea mai înaltă funcţie în stat, în iulie anul acesta. Ar fi arătat consideraţie pentru actul de justiţie, că-şi doreşte rezolvarea unei situaţii de ambiguitate, pe care un politician bine-intenţionat nu trebuie să o tolereze. Iohannis nu a mişcat, însă, niciun deget. S-a complăcut în incertitudine şi s-ar putea să tragă acum ponoasele atitudinii sale. Chiar dacă subalternii săi din ACL încearcă să dea vina pe Justiţia politizată, iar el tace de multe ori complice, adevărul este că cea mai mare parte din vină pentru situaţia juridică încâlcită o poartă Klaus Iohannis. Nu e deloc un lucru bine făcut.