O mână spală pe alta. Lăbuța dâmbovițeană și Cazmaua de pe Potomac. În Grădina Rozelor, Iohannis se gudură, cu zâmbetul său de tablă fisurată: „Mi se pare, d-le președinte, că de când ați preluat mandatul, România este prima țară care a anunțat alocarea a 2% din PIB pentru Apărare”. Trump plescăie încântat, învăluind peluza cu privirea, gen: „Ați văzut?” După câteva zeci de secunde, îi întoarce serviciul deșiratului său oaspete, spre care privește în sus cu greu, din cauza soarelui, și pomenește ceva la repezeală despre combaterea corupției. Tabla plesnește de satisfacție. Aș băga mâna în foc că și celebra întrebare despre Articolul 5 al NATO, pe a cărei paternitate se bat Mihai Gâdea și Ramona Avramescu, a fost în realitate „servită” de „partea română”, în cadrul aceluiași serviciu bilateral de spălare cu program prestabilit. Astrele par să se fi aliniat din nou în favoarea României.
După summit-urile NATO și G7, la care Trump se încăpățânase să condiționeze solidaritatea nord-atlantică de achitarea obligației de 2% din PIB și pecetluise ieșirea din Acordurile de la Paris, Angela Merkel anunța pe 28 mai nici mai mult decât ruptura dintre Europa și America: „Vremea în care ne puteam bizui cu totul unii pe alții a trecut. Noi, europenii, trebuie să ne luăm soarta în propriile mâini.” Declarația cancelarei a provocat un șoc uriaș. „Soarta în propriile mâini” însemna pur și simplu aruncarea de facto în aer a NATO. Speriată de tsunamiul diplomatic pe care l-a stârnit, cancelaria a încercat a doua zi, pe 29 mai, să dreagă busuiocul. Purtătorul de cuvânt al lui Merkel, Steffen Seibert a turnat apă-n șnaps: „Relațiile cu Statele Unite sunt un pilon solid al politicii noastre externe și de securitate, iar Germania va continua să întărească aceste relații”. În aceeași zi, de la București, Klaus Iohannis o contrazicea pentru prima dată în viața lui pe Angela Merkel: „Cred că baza NATO este relația transatlantică și ea este și rămâne vitală pentru felul în care vor evolua atât Europa cât și America de Nord.”
Peste 48 de ore, Cotroceniul anunța că Iohannis va merge în Statele Unite pentru a se întâlni cu Trump. Primul discurs al acestuia în America, la influentul Forum al Global American Jewish Committee a fost o fierbinte declarație proatlantică și de unitate euro-americană: „Trebuie să menținem și să consolidăm puterea NATO în fața provocărilor cu care se confruntă atât Europa cât și Statele Unite. Și Europa și America au nevoie de asta, indiferent dacă vorbim despre relația UE-SUA sau despre ce avem de făcut în NATO.” A urmat apoi o frază foarte de interesantă, care, așa cum observam atunci, semăna leit cu asumarea de către Iohannis a poziției de negociator între Europa și America. Iat-o: „În acest context, vă pot asigura că (noi, românii – n.m.) vom fi unul din cei mai puternici piloni transatlantici în Uniunea Europeană.” Iohannis nu-și putea asuma de capul lui rolul de mediator transatlantic, decât cu riscul grav de a cădea în ridicol.
Trebuia să fie mandatat, iar mandatul dat de o parte trebuia să fie acceptat de cealaltă. Că Donald Trump a acceptat solia neamțului nostru o dovedește semnalul de pace către „nemțoaica lor”: recunoașterea necondiționată a operativității Articolului 5 al Tratatului Nord-Atlantic, baza solidarității NATO. Întâlnirile lui Iohannis cu Merkel și Macron, în serie, 19-21 iunie și 22-23 iunie, demonstrează că mesajul se întoarce și cercul se închide. Impactul conferinței de presă din „Gră- dina Rozelor” a răspândit morbul geopoliticii în toată clasa politică româ- nească. Grindeanu îi trântește lui Dragnea de la obraz pe Facebook că nu poate fi schimbat pentru că „țara are nevoie de stabilitate”. Iar dinspre maestrul de la Cotroceni vin discrete încurajări, îndemnându-l să depășească etapa de „surogat” și să-și ia mandatul în mâini.
Liviu Dragnea, care cu flerul lui de teleormănean oț, s-a prins de la început că Trump este o carte de jucat și a mers să mânânce tort la investirea mogulului, s-a trezit dat deoparte și de la masa asta, astfel că, în timp ce Iohannis se întâlnea cu Trump, liderul PSD a trebuit să se consoleze cu o cozerie cu geostrategul CIA George Friedman. În ultimul sfert de veac, am mai avut ceasuri astrale sau care arătau așa: 1989 (căderea lui Ceaușescu), 1996 (căderea lui Iliescu), 2004 (intrarea în NATO), 2007 (intrarea în UE). De fiecare dată, au fost feștelite de politicieni și românii au fost trântiți din nou cu botul în pă- mânt. Până acum, Iohannis a jucat corect, ceea ce pare deja un merit. (Despre Dragnea și Grindeanu nu vorbim, ca să nu jignim.) Dar are el anvergura de a se ridica la înălțimea uriașei oportunități pe care ne-o oferă istoria? Până acum nu a dovedit-o.
Toate gesturile sale de la începutul mandatului și până azi au fost doar ecouri ale lui Merkel, Hollande, Juncker. O pantomimă de Bruxelles. Cotele de imigranți, „fanaticii religioși”, angajamentul de a nu negocia înțelegeri separate cu Marea Britanie după Brexit sunt doar câteva dintre cazurile în care Iohannis a acționat în favoarea UE (și a sa), dar în detrimentul României. „Premierul de la Grivco” s-a dovedit de fiecare dată mai grijuliu cu propria carieră decât cu binele obștesc În ce măsură, de data aceasta, Klaus Iohannis își poate depăși calitatea de olă- car transatlantic pentru a se ridica la înălțimea de bărbat de stat român? „România are prea mult noroc pentru a mai avea nevoie de politicieni”, a spus P.P. Carp, un filogerman notoriu. Încă o dată, Dumnezeu ne-a pus mâna în cap. Dar și pe Iohannis în frunte.