Află despre mine că sunt bine sănătos şi n-am bani, sănătate pe care ți-o doresc și ție. Și mai află, de asemenea, că sunt încă viu și tată n-am (ca-n „Mama” lui Coșbuc!), cum de altfel o să constați, atunci când vei citi cererea, că la rubrica respectivă e scris „Natural”.
De când mă știu, așa procedez când completez o petiţie: copiez exact ce scrie în certificatul de naștere. Nu de altceva, dar eu am un respect aproape pusilanim (dexonline!!) pentru tot ceea ce este instituţional. Manifest o lipsă de curaj îngrozitoare în fața oricărei uniforme, mai ales a celei de milițian, aceea prevăzută cu pulan, o caschetă mică, numai bună de aruncat peste gard la Cotroceni, centură mai lungă decât cea a Bucureştiului, o pereche de cătuşe ruginite şi un spray nu pentru subţiori, ci cu piper antiagresiv. (NOTĂ: à propos, te-am văzut odată la televizor, erai la birou, în uniformă, să știi că-ți şedea bine, aşa serioasă, gravă, sobră, aveai o atitudine un pic cazonieră, nu, nu, nu sezonieră, ca atunci când ne trimiteau părinţii să culegem roșii la Peretu, în vacanță... Chiar mă întreb cum de n-ai obosit, eheee! ce vremuri tihnite și netulburate erau atunci, prin anii `90, la Școala 3 sau la bancă, pe funcția complexă de „teller front office”!).
Dragă Carmen, de ce te deranjez din înaltele tale preocupări!?... Hai să-ți spun. Pentru o cauză dreaptă, splendidă și turistică. Și, fiindcă o însoțesc într-o călătorie pe nepoata mea minoră, pe lângă acordul scris, parafat și notariat al părinților, mi-a trebuit și cazierul. Înțelegi, ca-zi-e-rul!...Ca și cum m-aș fi angajat ca gestionar la raionul de textile sau ca, scuză-mă, ministru. Deci, da, pentru ca bunicii care însoţesc un nepot într-o călătorie să nu se dovedească a fi nişte răufăcători, ei sunt obligaţi să-şi ceară cazierul. La fel cum sunt convins că au procedat şi toţi conaţionalii noştri pribegi, pe care-i găseşti în metrouri, la Tour Eiffel, pe sub poduri, prin pieţe, la Notre-Dame, prin gări, pe la Domul din Köln, la San Marco sau la Strasbourg, în spatele Parlamentului European.
Aşadar, pentru ca bunicii să nu facă vreodată trafic cu nepoţii (deşi – dacă ne luăm după bancul cu tipul care trecea graniţa în fiecare zi, cu motocicleta, având la spate un săculeţ cu nisip, pe care poliţiştii îl luau la prefirat şi puricat mai rău ca pe făina de trei nule, până când şi-au dat seama, într-un sfârşit, că băiatul făcea, de fapt, trafic cu motociclete – s-ar putea să ajungem la concluzia că nepoţii sunt cei care fac trafic cu bunici!), m-am dus la Poliţia Capitalei. Îndrumat de site-ul respectiv (cu date, locaţie, orar etc.). Unde însă, surpriză! era o renovare sălbatică. S-a mutat. Unde? Mai jos. Pe Eforie. Am intrat prin uşa deasupra căreia spânzura un steag fleşcăit. Ne-a întâmpinat o creatură sergentiformă, din a cărui dicţie prunatică am înţeles cu greu că s’megem în’poi, pe stra’a Beld’man, că sigur aflăm noi ceva. Acolo, un domn ieşit la o ţigară ne-a spus – scărpinându-şi fără ruşine bogăţiile (NOTĂ: Dragă Carmen, ia-le ceva, nişte DDT, contra lăţeilor!) – e simplu. Să mergem la Secţia 1 şi se face. Ceea ce într-o oră am şi rezolvat…
Dragă Carmen, te felicit pentru eficienţa acestui serviciu şi, dacă vrei, îţi dau adresa unui web project manager, care poate reda site-ului vostru măreţia imposibilă de a renunţa să mai pună oamenii pe drumuri.
P.S. Mulţumesc familiei mele, care mi-a fost un sprijin în acest demers. Tot cum emit gânduri de gratitudine şi sărut mânuşiţele tip lopată ale duduii încruntate de la Secţia 1, care ne-a operat cu celeritate, afişând o silă entuziastă şi o amabilitate lehămisită. Exact ca un adevărat funcţionar public trăind din salar.
Dragă Carmen, eu închei aici, mărturisindu-ţi, la fel ca-n „Venere şi Madonă”, că te venerez şi te madonez eternamente. Pusi! Mai e puţin şi ne vedem la ziua ta, cu drag.
Semnat: URSUL BIPOLAR.