Relația dintre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu a devenit, ea însăși, un mit. În epica ei, povestea culturală a acestei relații a fost spusă și respusă, încît e greu de crezut că se mai poate adăuga ceva ce nu se știe deja. În dimensiunea ei culturală, povestea a fost luminată din toate unghiurile posibile – dinspre metodologia istoriei religiilor, dinspre istoria ideilor, dinspre filozofie, dinspre politică, dinspre etică, ba chiar dinspre ocultism. Chiar și așa, rămîne sentimentul că sensurile mai adînci ale acestei povești bine cunoscute rămîn, încă, de explorat. Probabil de aceea relația Eliade – Culianu ca temă culturală nu și-a pierdut deloc atractivitatea.
În ”Religie, politică și mit. Texte despre Mircea Eliade și Ioan Petru Culianu”, apărută foarte recent la Polirom, Andrei Oișteanu abordează relația dintre cei doi savanți pe cont propriu. Pe de o parte, găsim în volum amintirile autorului despre cei doi, susținute de corespondență și interviuri. Pe de altă parte, găsim temele predilecte ale lui Andrei Oișteanu (rolul narcoticelor în spiritualitate, revalorizarea liniei tradiționale românești Hașdeu – Cartojan de abordare a fenomenului religios, trăirea evreității în România, mișcarea underground bucureșteană a anilor 60 – 70 etc.) tratate prin prisma relației sale nu doar cu persoanele Mircea Eliade și I.P.Culianu, ci și cu opera lor. Nu în ultimul rînd, atras și el de misterul care încă învăluie crima petrecută la Chicago pe 21 mai 1991, cînd Culianu a murit de mîna unui necunoscut și din motive neștiute precis, Andrei Oișteanu analizează faptele și își spune părerea. Pe scurt, despre motivele care l-au mînat pe ucigaș, există în spațiul românesc trei ”școli” de gîndire. Unii spun că I.P.Culianu a fost asasinat din motive politice, caz în care ucigașii sînt oamenii Securității scăpată mai mult sau mai puțin de sub controlul statului ori/împreună cu elemente legionare locale. Alții spun că uciderea lui ar fi avut o legătură cu ceea ce spunea la cursul pe care tocmai îl ținea la University of Chicago, despre ereziile musulmane. Precizez că aceasta a și fost una din primele piste abordate de poliția americană, abandonată ulterior, ca și toate celelalte, din lipsă de probe. Ipoteza ar viza, prin urmare, islamiști radicali. În fine, alții leagă asasinatul de o anume latură mai umbroasă a vieții personale a lui Culianu, de frecventarea mediilor dedate la ocultism și la magii de tot felul. Andrei Oișteanu face parte din prima categorie și argumentează de ce anume crede el că motivul uciderii lui Culianu este de natură politică și are directă legătură cu ieșirea haotică și furtunoasă a României din comunism.
Dacă viața lui Culianu a fost brusc și tragic curmată, nici relația lui Culianu cu Eliade nu a fost perfect împlinită pe logica relației maestru – discipol. În general, această relație curge după un scenariu cu puncte fixe. Mai întîi, este fascinația pe care maestrul o exercită asupra discipolului. Uneori, maestrul exercită deliberat farmecul său asupra neștiutorului discipol spre a-l atrage pe calea sa. Alteori, discipolul se îndrăgostește spiritual de maestru fără să-l cunoască personal. Fascinația îl cuprinde, în orice caz, pe discipol exact într-un moment de ”vulnerabilitate”, într-un moment de criză a propriilor căutări, moment atît de specific primei tinereți. Momentul al doilea al scenariului fix este încercarea discipolului vrăjit de a ocupa locul privilegiat al elevului favorit în clasa maestrului. Nu e vorba de a-i face pe plac maestrului, cît de a-l cuceri cu iubirea sa. Urmează perioada fecundă a mentoratului în care, sub ochii maestrului, discipolul lucrează. Acesta este episodul formator. Apoi, după ce discipolul a ajuns el însuși la o anume, proprie, măiestrie, cei doi încep să lucreze împreună – cel mai glorios moment pentru discipol, dar și începutul nostalgiei pentru maestru (căci el simte sfîrșitul epic al relației), este transformarea mentoratului în parteneriat. În fine, urmează despărțirea. Care, desigur, poate decurge în multe feluri – poate fi o despărțire ”lină”, tandră, ca o moarte împăcată sau, dimpotrivă, o despărțire intransigentă, cu suferință și regrete cu geometrie variabilă. În cazul Eliade – Culianu, povestea nu a apucat să termine după scenariul firesc, pentru că maestrul a murit, după scenariul fix schițat de mine, în timpul perioadei de ”parteneriat”. Mulți autori au încercat să găsească semenele prevestitoare ale despărțirii în faptul că discipolul afla din ce în ce mai multe despre tinerețea ascunsă a maestrului, dar și în faptul că discipolul luase, deja, propriile sale opțiuni de studiu, diferite de cele ale maestrului. Culianu era mai interesat de felul în care funcționează mintea omenească producătoare de mituri, folosind ultimele cercetări ale vremii sale din domenii la care Eliade nici nu visase, precum filozofia minții și cibernetica, în vreme ce Eliade, cum se știe, rămânea apropiat de psihologia colectivă jungiană și de comparația religiilor lumii în sinteză fenomenologică. În general, poveștile care se încheie neterminate sînt cu mult mai atractive decît cele care își împlinesc la vedere finalul. Povestea relației maestru – discipol dintre Eliade și Culianu, cum ziceam, este una neterminată, ca și viața savantului Culianu, oprită la doar 41 de ani.
Cartea lui Andrei Oișteanu este curajoasă, în sensul că abordează o temă deja mitică a istoriei recente a intelectualității noastre dintr-un unghi foarte personal. Pe de altă parte, mi se pare că este singurul fel în care mai poți adăuga ceva nou și memorabil la ”dosarul” Eliade – Culianu.