Viața a început să se acrească în Stefan Zweig la jumătatea anilor 30 ai veacului trecut.
Trăia, înstărit, la Viena, orașul său în cel mai deplin sens al cuvintelor, alături de soția sa pe care se baza în toate cele, acoperit de glorie literară (memoriile marilor editori ai vremii spun, toate, că era cel mai de succes autor al lumii în vremea sa), cînd istoria s-a înfuriat, nebuna. Zweig era un pacifist care vroia să fie lăsat să scrie, un evreu cosmopolit, fără gesturi speciale de solidarizare cu comunitatea lui, un iubitor de arte, un idealist, un adevărat om al renașterii plasat în eternă navetă Viena - Salzburg.
De o efervescență culturală uimitoare, scria neobosit de toate (teatru, povestiri lungi și scurte, romane, biografii, poezii, eseuri despre muzică și pictură, librete de operă), traducea, conferenția, educa, inspira pe alții.Tulburările vieții sale au început în momentul în care naziștii au venit la putere. În 1934, scrisese libertul unei opere pentru Richard Strauss.
Cumva, naziștii au interceptat o scrisoare de caldă amiciție a compozitorului pentru scriitorul evreu și represaliile au început: opera a fost interzisă, Strauss a fost debarcat din funcțiile pe care le deținea la unele ansambluri muzicale vieneze, casa lui Zweig a fost brutal percheziționată ”în căutarea unor materiale socialiste” în toiul nopții. Zweig a devenit anxios și nu și-a mai putut găsi liniștea cu nici un chip. Se simțea amenințat, era terifiat. În pragul disperării, în același an, s-a mutat la Londra.
Călătoria nu a fost foarte bine planificată, pentru că soția sa a rămas în urmă, în ideea de a-l urma după ce rezolva unele detalii administrative. Nu îl va ajunge niciodată, printre altele și pentru că, la Londra, Zweig va întîlni o altă femeie de care se va îndrăgosti. În 1939 divorțează și se recăsătorește. Șederea în Anglia, în loc să-i tămăduiască neliniștile, i le amplifică.
Spectacolul Europei prăbușindu-se zgomotos în război, îl sfîșie pur și simplu. În 1940, la doar un an după ce obținuse cetățenia britanică, pleacă în Brazilia, unde cere naturalizarea. Aici încheie redactarea ultimei și, probabil, celei mai bune cărți, la care începuse să lucreze încă în 1934, cînd a simțit, terifiat, că dezastrul de apropie, intitulată ”Lumea de ieri”, operă memorialistică de imensă valoare literară. La o zi după ce trimite manuscrisul ”Lumii de ieri” editorului, în 1942, Zweig și soția sa se sinucid, lăsînd o notă prin care își exprimă speranța că oamenii vor apuca să vadă sfîrșitul ororilor care pe el i-au doborît. Nu mai puțin important este de notat că soția lui suferea de o boală incurabilă.
Faima lui Zweig a apus încet, încet. În spațiul german a devenit un autor de manual școlar, un gen de glorie care mortifică. În spațiul englez a fost trecut în uitare pînă prin anii 80, cînd s-a putut constata un reviriment al numelui său. În România comunistă, îmi amintesc bine, era cunoscut celor pasionați de lectură mai ales prin biografiile pe care le scrisese, mi-amintesc de cele dedicate lui Magellan, Mariei Antoaneta și lui Erasmus, dar cred că mai erau și altele. Faima sa românească, însă, s-a datorat cărții ”Orele astrale ale omenirii”, al cărei succes a fost atît de mare încît titlul a devenit o expresie autonomă, de uz livresc.
Editura Humanitas a tipărit, recent, în românește, ”Lumea de ieri”. Nu prea înțeleg de ce, titlului original i-a fost adăugat și subtitlul ”Amintirile unui european”. Socotită drept cea mai frumoasă descriere a lumii habsburgice, această carte este de o dureroasă frumusețe. Ea mărturisește despre cît de chinuitoare este situația în care o lume își părăsește oamenii. Cum e cînd oamenii părăsesc lumea știm, dar în această carte aflăm cum e cînd lumea își abandonează oamenii. Dacă Adam ar fi scris memoriile sale de după alungarea din Rai, cel mai probabil așa le-ar fi scris.
Cartea este inundată de un dor nebun după ceea ce Zweig numea ”lumea stabilă, sigură” de dinaintea primului război mondial, dar și de îngrijorare pentru viitor, alimentată de sentimentul ireparabilului: ruperea de acel trecut este definitivă.
În carte găsim personaje excepționale, precum Herzl, Croce, Gorki, Romain Rolland, Freud, Strauss, împărați și artiști evoluînd în întîmplări istorice despre care știm mai puțin (cum ar fi începuturile Festivalului de la Salzburg ori fuga lui Carol I de Austria din Viena în 1918), dar și apariția și creșterea delirului nazist ori catastrofa financiară din 1921 – primele semne ale dispariției ”lumii de ieri”. Viena aceea, cu toate tulburările ei, era sigură, spune Zweig. Cîndva, la un moment dat, această siguranță s-a pierdut. Cînd, cum, de ce istoria a înnebunit? – iată întrebarea care, cu greutatea ei, l-a doborît pe Zweig.
Ultimul alineat al cărții este impresionant: ”Soarele strălucea în toată plinătatea și puterea lui. Cum mergeam spre casă, am observat de-odată, în fața mea, propria-mi umbră, așa cum văzusem umbra celuilalt război în spatele celui de-acum. În tot acest timp ea, această umbră, nu s-a desprins de mine, zi și noapte s-a așternut peste fiecare gînd al meu; poate că și pe unele pagini ale acestei cărți și-a aplicat conturul întunecat. Dar, în definitiv, orice umbră este și ea un copil al luminii și numai cine a cunoscut vreme însorită și vreme întunecată, război și pace, elan și prăbușire, numai acela a trăit cu adevărat.”