Ştiam de la Traian Radu Ungureanu că domnul Băsescu este fondatorul optimismului românesc. Ştiam şi că acest optimism generic este clădit pe următoarea pretenţie cu valoarea unui sofism - preşedintele personifică interesele ultime ale statului.
E ceva, în gândirea politică a domnului Băsescu, într-o continuitate imperceptibilă cu filosofia de lucru care a fondat instituţional postcomunismul. În decembrie 1989, FSN-ul lui Ion Iliescu a demonstrat că niciun sacrificiu nu este de-ajuns pentru a salva statul. Ani mai târziu, reforma de faţadă a lui Emil Constantinescu s-a împotmolit iar în acest paradox al nevoii de a modifica metabolismul statului fără a altera cu nimic structura sa celulară. Am revăzut marţi seară, la TVR, reîncarnarea acestei tradiţii nefaste în expozeul preşedintelui despre virtuţile salvării instituţionale şi micimea tuturor celorlalte elemente care gravitează nevolnic în jurul statului.
Dacă spui că printre ele se află şi vreo douăzeci de milioane de oameni, vocea autorităţii arată cu degetul "populismul". Poate ne ajută în vreun fel istoria recentă: oare cine e ultimul om politic român care a obţinut beneficii directe, cuantificabile electoral, jucând cartea populismului? Dacă spui, pe de altă parte, că printre aceste elemente insipide se află şi nişte partide de opoziţie, reprezentantul de la Cotroceni croşetează ironic despre "mafie", amintindu-şi de nişte bannere electorale din 2009 pe care apăreau Adrian Năstase, Viorel Hrebenciuc şi Marian Vanghelie. Mai răsfoim puţin arhivele: oare s-ar putea aplica metoda şi în cazul guvernului Boc, a cărui poză de grup inventaria, până la remaniere, figuri politice îndrăgite din 2009, aflate tot pe un banner de campanie, de data aceasta cu nuanţe portocalii sub sigla "Mafia PDL"? Dacă, în fine, spui că printre sateliţii prăpădiţi ai statului se află propria formaţiune politică a preşedintelui, acesta din urmă remarcă "dimensiunea mică" a liderilor democrat-liberali "faţă de pretenţiile pe care le au".
De fapt, pentru domnul Băsescu tot ceea ce pică în afara propriilor păreri şi metode este din start greşit, rău-intenţionat şi contra intereselor României. Traian Băsescu are opinii despre orice şi oricine. În consecinţă, metodele abundă: opoziţia e o haită fără de Dumnezeu, dar cu Moguli, care trebuie privită pentru că e comică; cetăţenii sunt un fel de bunuri însufleţite ale căror voinţe nu contează în faţa colosului statal, dar care trebuie să cotizeze cu propriile destine la edificarea unor promisiuni de mai bine; partenerii de guvernare nu prea înţeleg "nevoia de a stabiliza România", iar "foamea de putere" a început să-i macine întratât încât, în viitor, s-ar putea să fie nevoie de corecţii. Problema majoră cu un astfel de mod de a gândi şi acţiona este că se prezintă pe sine ca unica soluţie viabilă "în vremuri de criză". Ameninţarea furtunii i-ar oferi, cu alte cuvinte, comandantului Băsescu prerogative excepţionale şi un plus de viziune în manevrarea situaţiei. Evident, nu e cazul. Traian Băsescu nu conduce o navă, ci reprezintă o ţară şi mediază instituţional între o comunitate politică a egalilor şi mecanismele instituite de aceştia pentru a asigura binele comun.
Prea complicat? Mai simplu atunci: sunt perfect de acord că România are nevoie de o reformă profundă şi că statul, aşa cum a fost înţeles şi condus până astăzi, trebuie redecupat, dar ceea ce propune domnul Băsescu înseamnă doar vopsirea unei caroserii sub care zace un motor stricat. României îi trebuie o altă Constituţie, alte legi pentru funcţionarea partidelor politice, un alt sistem medical, juridic şi moral. Traian Băsescu însă trăieşte exclusiv într-o etică utilitaristă, care nu presupune idei, ci obsesii: cât mai tăiem şi de unde pentru a face mai suportabilă povara statului? Mitul a devenit atât de persistent, încât statul domnului Băsescu ar putea susţine într-o bună zi că s-a şi reformat.
Isaiah Berlin spunea odată că măreţia politică presupune capacitatea de a transforma paradoxul în platitudine. Traian Băsescu n-a reuşit, în cei şase ani de când cere respect în numele autorităţii pe care o reprezintă, decât să transforme toate platitudinile care i-au intrat pe mână în paradoxuri. A ajuns până în punctul în care le-a recomandat celor nemulţumiţi de măsurile de austeritate să-şi caute fericirea peste hotare. Impecabilă mostră de cinism. Întrebarea care se pune pentru cei rămaşi riscă însă să rămână fără răspuns: pentru ce sacrificăm acum? A răspuns marţi seara preşedintele - "am ieşit din zona de risc, suntem aproape de echilibrarea proceselor macroeconomice". Cumva, echilibrele acestea, ni se transmite, depind exact de permanentizarea deciziilor guvernării. Şi dacă garda pretoriană nu mai are forţa să apere statul, se ocupă Caesar de republică. Pentru că, nu-i aşa, dacă treburile publice o cer, se poate obţine şi o "mică" derogare constituţională. În lupta cu opoziţia, cetăţenii şi partenerii de guvernare însetaţi de putere, cineva trebuie să salveze România şi după 2014.