Vineri, 4 mai. Citesc știri și mă gândesc cum uneori le potrivește soarta mai bine decât ar reuși orice maestru păpușar. A fost o zi menită, prin întâmplările sale, meditației asupra a două noțiuni golite de sensul lor primar, cel de până la căderea Zidului Berlinului: comunism și anti-comunism.
Dimineață a apărut știrea că a murit Doina Cornea. Știri scurte, câteva reacții și apoi viața și-a urmat cursul. Am avut o revelație, Doina Cornea murise de fapt demult, o omorâsem noi prin marginalizarea la care am supus-o. Mulți am făcut-o inconștient, doar supunându-ne dușului zilnic de probleme. Când am aflat că Doina Cornea a murit am auzit și că de doi ani nu mai ieșea din casă și faptul că eu, care mă consider o persoană destul de conectată la realitate, nu am știut un asemenea lucru mi-a întărit convingerea că uitarea noastră o omorâse pe mărunțica luptătoare cu mult înainte ca inima ei războinică să înceteze să bată.
Doina Cornea a încetat să fie un personaj la mijlocul anilor ’90. Stânga nu avea nevoie de ea, amintindu-le de ruperea de FSN din ianuarie 1990, dreapta nu avea trebuință, nereușind niciunul dintre liderii săi să se apropie de statura sa morală. Nici publicul nu pare să mai fi avut nevoie de Doina Cornea, în ciuda valului de lacrimi care se revarsă acum pe toate canalele de comunicare. Lupta ei cu comunismul nu mai există pentru omul din zilele noastre. Simbolistica recâștigării onoarei unei nații a devenit și ea desuetă. Dezbrăcat acum de realitatea sa hâdă și criminală, comunismul a devenit o simplă marotă în luptele politicianiste.
Doina Cornea spunea acum câțiva ani, pentru TVR: „Ne-a măcinat, ne-a distrus comunismul în adâncime, în conștiința noastră de ființe umane.”
Astea sunt doar câteva gânduri, adevărul e că vineri mi-am petrecut ziua vânând știri din Germania. Tema nu e chiar atât de străină de adevărata moarte a Doinei Cornea. Mă interesa confirmarea oficială a prezenței lui Jean-Claude Juncker la deschiderea festivităților prilejuite de bicentenarul nașterii lui Karl Marx. Știam că va merge la Trier, dar parcă voiam să văd cu ochii mei că acest lucru se întâmplă cu adevărat.
Nu mă deranjează dacă în mediile universitare, la cafenele co-autorul Manifestului Partidului Comunist este recântărit, dacă vreun profesor, la un seminar cu studenți dornici de exerciții inteligente, caută în paginile Capitalului elemente de filosofie pură sau de clarviziune și forță de previziune a viitorului societății capitaliste. Am destulă toleranță și deschidere pentru asta.
Știrea mă interesa pentru că ea mută discuția din laboratoarele universitare sau de la nevoia unei mici localități de a-și omagia cel mai celebru fiu din motive turistice. Prezența lui Juncker și apoi discursul său dau evenimentului o notă oficială, statală sau, fiind vorba de Comisia Europeană, inter-statală, adică și românească. La fel cum a făcut-o acordul dat de Banca Europeană Centrală pentru emiterea bancnotei de 0 euro, cu chipul lui Marx.
Latura oficială a reabilitării lui Marx mă deranjează pentru că efectele comunismului asupra unei părți considerabile din omenire sunt prea calde.
Era o chestiune de decență față de cei care au trăit ororile și le asociază încă și cu chipul filosofului german și cu „vaccinarea” copiilor cu materialismul-dialectic.
P.S. Să vă dau o știre neapărută până acum. Pe 26 aprilie, adică doar acum câteva zile, oficialii din Pittsburgh, Pennsylvania, au demolat statuia părintelui muzicii americane, Stephen Foster. Care Foster? Dacă ai fredonat măcar o dată „Oh! Susanna” (da, aia cu „viața de cowboy, dai un pumn și primești doi!). Mort în sărăcie la doar 37 de ani, Foster e supranumit „Mozart-ul muzicii americane”. Dar ce importanță are asta? Statuia, veche de 118 ani, deranja pentru că avea pe soclu un negru (scuzați, afro-american) care cânta la banjo și amintea trecătorilor de sclavie!
Noroc că noi am ajuns atât de uituci încât Marx nu ne mai amintește de nimic!