Zilele acestea se desfășoară la București Reuniunea anuală a Diplomație Române. Interviul dat de Teodor Meleșcanu, ministrul nostru de Externe, la Matinalul de la RRA din dimineața lui 29 august 2017, evidențiază, chiar dacă printr-o formulare de beton armat, de te dor dinții citind-o, scopul principal al manifestării: „Caracteristica principală a acestei înt- îlniri anuale a diplomaţiei române, care se întîmplă de ceva timp deja, are ca specificitate semnul reflecţia asupra schimbării şi mizelor strategice pe care România le are în următorii ani. Deci ceea ce ne preocupă la această discuţie este să vedem ce s-a schimbat, ce se va modifica în lume, pentru că sînt lucruri care ne interesează în cel mai înalt grad, iar ca diplomat, implicaţiile acestor schimbări asupra intereselor şi conduitei noastre devin vitale.”
Traducînd în românește din păsăreasca ministrului, vom nota că scopul Reuniunii e cel de a prezenta diplomaților, veniți pentru asta, și nu pentru a bea o cafea pe bani românești, la București, din toate colțurile lumii, viziunea Puterii în exercițiu asupra spațiului mondial și evident, direcțiile de acțiune ivite din această viziune, direcții care trebuie urmate la întoarcerea la Post.
Potrivit unui Protocol în funcțiune de ani întregi, în prima zi, diplomaților leau ținut discursuri președintele Camerei Deputaților și președintele Senatului. M-am grăbit să fac rost de Stenograma intervențiilor publicate de Rador, singura agenție care a făcut asta, pentru a vedea viziunea PSD și ALDE asupra rolului și locului României în lume.
Am făcut asta deoarece Liviu Dragnea nu e doar președintele Camerei Deputaților. E și liderul neconstestat al partidului de Guvernămînt, al partidului care deține în Parlament cea mai mare majoritate parlamentară de după decembrie 1989.
Călin Popescu Tăriceanu nu e doar președintele Senatului; e și președintele ALDE, formațiune membră a Coaliției de Guvernare. Anul trecut, PSD nu era în poziția de azi, cea de a putea, prin majoritatea deținută în Parlament, viziunea sa asupra politicii interne, dar și a celei externe.
Un alt motiv pentru care m-am grăbit să parcurg Stenogramele celor două intervenții ține de viziunea deosebită asupra politicii externe promovată de PSD în campania electorală. În mai multe rînduri, scriind despre politica noastră externă, am ţinut să reamintesc că unul dintre punctele majore ale campaniei electorale a PSD se referea la o schimbare radicală în viziunea asupra locului şi rolului României în UE, în NATO şi, în general, în Lumea de azi.
Fără a fi naţionalist bătut în cap, şi mai ales, dispus la supraevaluarea locului şi rolului unei ţări precum România în politica mondială, am deplîns de fiecare dată ipostaza de Babuinia conferită României în ultimii ani mai ales. Indiscutabil, aşa cum ne-o cere Istoria să luăm aminte, în relaţiile dintre state n-a fost, nu este şi nu va fi loc vreodată pentru trăiri de telenovelă. Interesul cinic, sîngeros în pragmatismul său, defineşte orice raportare a unei ţări la celelalte ţări ale lumii. Fără riscul de a se sinucide politic, nici un împărat, nici un rege, nici un preşedinte de Republică şi cu atît mai puţin nici un dictator nu şi-a sacrificat propriul popor din iubire faţă de un alt popor.
Din acest punct de vedere, mi se pare normal ca Marile Puteri să exploateze toate împrejurările pentru a-şi promova interesele în relaţiile cu ţările mici şi mijlocii. Complexată prin Istorie, condusă de o elită care şi-a făcut totdeauna din Pîrîtul la Înalta Poartă instrument de parvenire sau rămînere la Putere, descumpănită de Lovitura de stat din decembrie 1989, România s-a angajat în tranziţia către democraţie şi economia de piaţă din start de pe o poziţie incredibil de dezavantajoasă.
Despre realităţile interne şi externe scriu din ianuarie 1990 aproape zilnic. Puţine sînt textele mele în care fără a pica în naţionalismul fanfaron şi ridicol, să nu deplîng condiţia de slugă a Marilor Puteri asumată de România prin conducătorii ei succesivi postdecembrişti.
Dacă pînă la admiterea în NATO şi mai ales în UE, supuşenia moldo-valahă mai avea o explicaţie prin nevoia de a ne face frate şi cu dracu pentru a trece puntea admiterii în clubul select al ţărilor din Vest, după admitere, dar mai ales, după experienţa de 10 ani de prezenţă în UE, de implicare în diferite zone de conflict, ba chiar şi de creşterea urieşească a numărului de români aflaţi la muncă peste hotare, majoritatea românilor au început să simtă, ca o umilinţă proprie de nesuportat condiţia de Babuinia impusă ţării lor de preşedinţi, premieri, demnitari, lideri de partid lipsiţi de coloană vertebrală.
Nu mai trec aici în revistă umilinţele de neînchipuit la care au fost supuşi românii după aducerea la Cotroceni a Preşedintelui Raţă Mecanică, de către Junta militară secretă şi, mai ales, de după impunerea la Palatul Victoria a guvernului tehnocrat, alcătuit în mare parte de persoane care, la Bruxelles, culegeau mucurile de ţigări aruncate în scuipătoare de către Comisarii europeni.
Adunate de-a lungul anilor, și exacerbate de politica de slugărnicie promovată de Klaus Iohannis în mandatul deja inexistent de pînă acum, românii au votat PSD și pentru că partidul promitea, dacă nu o propulsare a României în postura de Mare Putere a Lumii, atunci măcar o politică externă prin care țara să fie minim demnă în raporturile cu Uniunea Europeană, cu America, în general, cu Marile Puteri.
Repet, nu era vorba de concretizarea fanteziilor cu România Noul Ierusalim, cu eliberarea noastră din statul de colonie a Vestului, cu transformarea unei țări de putere modestă ca România într-o putere care face și desface în Europa și în lume. Era vorba de măcar să nu ne mai ia Ăia de proști, de babuini, de vizitii la trăsurile lor de ciocoi în veșminte aurite.
Dă curs cuvîntarea lui Liviu Dragnea în fața ambasadorilor acestei politici de minimă demnitate națională? Nici vorbă. Dincolo de panseuri de Gîgă de Teleorman, gen, „ ideile politice trec azi, toate, prin stomacul naţional, adică prin economie”, discursul președintelui PSD se concentrează pe măreața indicație ca diplomații noștri să aducă în România capitalul străin: „Ce poate face diplomaţia pentru economie ştiţi mai bine decît mine! Mult mai bine! Poate genera contracte comerciale, poate atrage investitori, poate facilita acorduri bilaterale, poate deschide pieţe, poate sprijini companii româneşti, poate găsi giganţi financiari interesaţi de acest colţ de lume.”
Dacă aceste indicații ar fi fost date de Ion Iliescu sau de Petre Roman în anul de grație 1990 ar mai fi fost de înțeles. Pe de o parte pentru că România împărtășea iluzia întregului Est că investițiile străine, venite în valuri la noi, ne vor rezolva cît ai bate din palmele toate problemele, inclusiv cele ivite din uriașa pondere a WC-ului aflate în curte și nu în casă, pe de alta, pentru că în urmă cu 27 de ani chiar era nevoie să atragem capitalul străin, deoarece România se afla în concurență cu toate fostele state socialiste la invitarea Vestului s-o defloreze în chip investițional.
Azi, însă după ce Vestul știe despre noi totul în legătură cu terenul propice investițiilor, marea problemă a României nu mai e atragerea capitalului străin, care oricum vine, dacă miroase profit și fără publicitatea făcută de diplomații noștri, ci reglementarea activității pe teritoriul național a companiilor străine.
Din acest punct de vedere, diplomații noștri ar trebui să dea un semnal nu că România e gata să se dea cu picioarele în sus la vederea unui investitor străin, ci că a devenit mult mai pretențioasă cînd e vorba de căzut la pat.
Discursul lui Liviu Dragnea s-a rezumat la repetarea acestei neghiobii. Cine l-a urmărit și-a dat seama, încă o dată, de marele ghinion al României.
O majoritate parlamentară unică în postdecembrism, una pe care n-o vom mai pupa în acest secol, e pusă de actuala conducere a PSD să descojească semințe de dovleac. Asta deoarece, așa cum se vede și din discursul ținut diplomaților, viziunea lui Liviu Dragnea asupra lumii nu depășește viziunea chiaburului din Teleorman care și-a dresat știucile ca să poată trece el drept mare pescar.