În 1799, Goethe și Schiller anunțau un proiect comun: o carte intitulată ”Despre diletantism, foloasele și daunele sale. Sfat pentru artiști și pentru diletanți”. Lucrarea nu a fost scrisă niciodată, dar s-au păstrat schițe, fragmente și ciorne ale proiectatei cărți, precum și o amplă corespondență purtată de cei doi în privința ei - toate acestea au fost strînse și publicate ca atare, după moartea lor. Ideea acestui coautorat se născuse nu doar pentru că Goethe și Schiller erau foarte apropiați prieteni, ci și pentru că Schiller simțise că mai ales în ”Suferințele tînărului Werther”, dar și în ”Anii de uncenicie ai lui Wilhelm Meister”, se spun lucruri fundamentale pe tema relației dintre geniu și mediocritate, iar problema diletantismului aparține, natural, acestei ecuații. Unde între geniu și mediocru este plasat diletantul?
Simplificînd mult lucrurile, părerea celor doi iluștrii era că diletantismul este ceva median între artist și ignorant. Mai precis, între cel care creează cu puterea talentului disciplinat (aici, amîndoi îi făceau o reverență lui Kant, căci el fusese primul care definise artistul împlinit, geniul, ca pe un talent de mare forță disciplinat de rigorile ”meseriei”) și cel care nu dă două parale pe artă. În acest spațiu de tranziție, se găsește cel care este foarte interesat de ceea ce crează artistul și își dorește să fie artist la rîndul său, dar dintr-un motiv ori altul nu poate, așa că se rezumă la plăcerile artei produse de alții. Diletanții sînt, așadar, o specie care infiltrează arta, o deturnează cumva de la scopul ei major pentru că o apropie de propria lor plăcere, dar care este indispensabilă artei pentru că, așa cum va formula mult mai clar Adorno peste mult timp, dacă n-ar exista diletanții, pentru cine ar mai creea artiștii? Pasiunea pentru artă îl face pe diletant, în cele din urmă, indispensabil artei, căci, dacă artiștii ar produce pentru ei înșiși, ar fi penibil și dacă ar produce pentru cei dezinteresați, ar fi absurd.
În plus, Goethe și Schiller identifică fenomenul diletantismului ca fiind foarte recent – abia stilul de viață burghez l-a putut face posibil. Lucrînd la neterminatul proiect, Goethe i-a scris lui Johann Christian Jagemann, autorul celui mai complet dicționar german – italian din epocă, întrebîndu-l despre etimogologia cuvîntului. A putut, astfel, afla, că ”dilettante” există în limba italiană încă din secolul al XVII-lea ( cu o sută de ani de apariția cuvîntului în germană) și că a apărut pentru a diferenția pe artiștii care își dedicau întreaga viață creației și trăiau din creația lor, pentru care italienii aveau cuvîntul ”maestro”, de cei care se îndeletnicesc cu arta din plăcere, ”si diletta”. Și, mai departe, pentru a fi precis, Jagemann precizează: ”diletantul este un iubitor de artă care nu vrea doar să observe și să se bucure, ci vrea să și participe la execuția ei”. Condiția voinței participării la creație (împlinită sau nu, nu are importanță), subliniază importanța covîrșitoare a pasiunii în definirea diletanului. Dacă nu ești pasionat, nu ești diletant. Sigur, pasiunea se originează în plăcere, după cum motivațiile creatorului de artă ”maestro” sînt de cu totul alte naturi. Cum termenul era recent în limba germană (specialiștii datează debutul său german la 1753), Goethe și Schiller s-au întrebat ce e cu acest nou fenomen, cu acest nou cuvînt, cu această nouă lume, care, oricum, unor spirite precum ale lor, li se prăea scandalos de superficială și de proastă în raport cu lumea clasică, la care se închinau.
Am evocat mai pe larg aceste cîteva idei despre diletanți și diletantism pentru că mi se par extrem de utile într-o confuziune de termeni cu care operăm foarte des în România ultimului timp. Numim „diletant” pe unul care nu se pricepe, care face lucruri de proastă calitate, care nu știe sau nu poate. Ni se pare că e perfect similar cu ”amator”. E ciudat cum, într-o țară ca România, în care rigorile sînt la pămînt și relativismul absolut este lege, în care relația personală bate orice relație instituțional-academică, în care stilul obnubilează conținutul, în care ”lăutăria” e la mare preț, diletanții au o reputație atît de proastă. Voi continua mîine.