În 1799, Goethe și Schiller anunțau un proiect comun: o carte intitulată ”Despre diletantism, foloasele și daunele sale. Sfat pentru artiști și pentru diletanți”. Lucrarea nu a fost scrisă niciodată, dar s-au păstrat schițe și intenții ale proiectatei cărți în ciorne, precum și o amplă corespondență purtată de cei doi în privința ei.
Toate au fost strînse și publicate ca atare, după moartea lor. Ideea acestui coautorat i-a venit lui Schiller după ce a constatat că, în ”Suferințele tînărului Werther” și în ”Anii de uncenicie ai lui Wilhelm Meister”, se spun lucruri fundamentale pe tema relației dintre geniu și mediocritate, iar problema diletantismului aparține, natural, acestei ecuații. Așadar, unde între geniu și mediocru este plasat diletantul?
Simplificînd mult lucrurile, părerea celor doi iluștrii era că diletantismul este o stare medie, între artist și ignorant. Mai precis, între cel care creează cu puterea talentului disciplinat (aici, amîndoi îi făceau o reverență lui Kant, căci el fusese primul care definise artistul împlinit, geniul, ca pe un talent de mare forță disciplinat de rigorile ”meseriei”) și cel care nu dă două parale pe artă. În acest spațiu de tranziție, se găsește cel care este foarte interesat de ceea ce crează artistul și își dorește să fie artist la rîndul său, dar dintr-un motiv ori altul nu poate, așa că se rezumă la plăcerile artei produse de alții. Diletanții sînt, așadar, o specie care infiltrează arta, o deturnează cumva de la scopul ei major pentru că o apropie de propria lor plăcere, dar care este indispensabilă artei pentru că, așa cum va formula mult mai clar Adorno peste mult timp, dacă n-ar exista diletanții, pentru cine ar mai creea artiștii? Pasiunea pentru artă îl face pe diletant, în cele din urmă, indispensabil artei, căci, dacă artiștii ar produce pentru ei înșiși, ar fi penibil și dacă ar produce pentru cei dezinteresați, ar fi absurd.
În plus, Goethe și Schiller identifică fenomenul diletantismului ca fiind foarte recent – abia stilul de viață burghez l-a putut face posibil. Lucrînd la neterminatul proiect, Goethe i-a scris lui Johann Christian Jagemann, autorul celui mai complet dicționar german – italian din epocă, întrebîndu-l despre etimogologia cuvîntului. A putut, astfel, afla, că ”dilettante” există în limba italiană încă din secolul al XVII-lea ( cu o sută de ani de apariția cuvîntului în germană) și că a apărut pentru a diferenția artiștii care își dedicau întreaga viață creației și trăiau din creația lor, pentru care italienii aveau cuvîntul ”maestro”, de cei care se îndeletnicesc cu arta din plăcere, ”si diletta”. Și, mai departe, pentru a fi precis, Jagemann precizează: ”diletantul este un iubitor de artă care nu vrea doar să observe și să se bucure, ci vrea să și participe la execuția ei”. Condiția voinței participării la creație (împlinită sau nu, nu are importanță), subliniază importanța covîrșitoare a pasiunii în definirea diletanului. Dacă nu ești pasionat, nu ești diletant. Sigur, pasiunea se originează în plăcere, după cum motivațiile creatorului de artă ”maestro” sînt de cu totul alte naturi. Cum termenul era recent în limba germană (specialiștii datează debutul său german la 1753), Goethe și Schiller s-au întrebat ce e cu acest nou fenomen, cu acest nou cuvînt, cu această nouă lume, care, oricum, unor spirite precum ale lor, li se părea scandalos de superficială și de proastă în raport cu lumea clasică, la care se închinau.
Am evocat mai pe larg aceste cîteva idei despre diletanți și diletantism pentru că mi se par extrem de utile văzînd confuzia de termeni cu care operăm, foarte des, în România ultimului timp. Numim „diletant” pe unul care nu se pricepe, care face lucruri de proastă calitate, care nu știe sau nu poate. Ni se pare că e perfect similar cu ”amator”. E ciudat cum, într-o țară ca România, în care rigorile sînt la pămînt și relativismul absolut este lege, în care relația personală bate orice relație instituțional-academică, în care stilul obnubilează conținutul, în care ”lăutăria” e la mare preț, diletanții au o reputație atît de proastă.
Diletanții sînt un simptom al unei societăți evoluate, civilizate, în care cele ale spiritului sînt prizate de mase largi de oameni, care au la dispoziție și timpul și mijloacele să se investească pe sine în plăcerea de a observa și participa la cultură. Diletantismul este un mod foarte plăcut de viață care nu face nici cetății și nici culturii vreun rău. Nu în ultimul rînd, diletanții sînt exact motorul care mișcă viața culturală a cetății. Fără ei, creatorii de cultură nu ar avea public, iar ignoranții nu ar avea libertatea de a fi ignoranți.Contrar prejudecății, prima trăsătură a diletantului este aceea că știe. Cultivînd cultura cu pasiune, nu are cum să nu fie un cunoscător. Diferența între diletant și ”maestru” este aceea că cel dintîi știe mai puțin decît cel din urmă. Aici, cred, intervine eroarea de judecată publică românească: oamenii cred, incorect, că diletant e acela care nu știe nimic. Diletantul știe – de aceea poate aprecia, de aceea poate înțelege, de aceea se poate, chiar, juca încerînd să facă. Diletantul, însă, nu știe atît de mult încît să facă ceva comparabil cu ”maestrul”. Este, dacă vreți, diferența dintre un articol de presă bine scris despre, să zicem, Eminescu și un doctorat despre Eminescu. Un diletant în ale poeziei va putea scrie un articol excelent despre Eminescu, dar nu va putea scrie un doctorat acceptabil despre Eminescu – acest lucru îl poate face doar un ”maestru”. Ei bine, și aici intervine situația cu adevărat interesantă, este foarte posibil ca un maestru să nu poată să scrie un articol la fel de bun despre Eminescu precum diletantul. Teoretic, unui maestru îi este posibil regresul de o clipă pînă la starea de diletant; diletantului, însă, îi este imposibil saltul la nivelul de ”maestru”. Firește, diletanul poate să o apuce, sîrguincios, pe drumul lung spre spațiul ”maeștrilor”, saltul de o clipă, însă, nu-i este posibil. Practic, putem vedea mii de cazuri în care un maestru poate redeveni diletant, dar nici unul în care diletantul să devină, rapid, ”maestru”. Avem, însă, și multe cazuri în care ”maestrul” nu mai poate fi diletant. Este momentul în care, pe propriul teren, diletanul poate fi mai interesant, mai informativ, mai folositor cetății decît ”maestrul”.
Nu de puține ori, auzim artiști ori oameni de cultură cu adevărat inteligenți spunînd că nu vor să-și piardă calitățile de diletant în domeniul în care sînt maeștri. Poate că sună ca un paradox, dar nu e deloc așa. Să ne gîndim la acel sfat știut de toată lumea care spune adultului să nu piardă copilul din el. Cam așa e și aici. Ideal pentru un ”maestru” este să nu piardă niciodată diletantul din el. Căci diletantismul înseamnă pasiune genuină, curiozitate pură, reacție naturală, spontaneitate – toate acestea, extrem de necesare marii performanțe pe care o tatonează toată viața lui un ”maestru”, se pierd prin profesionalizare, se diluează în procesul lung și erodant care este drumul spre măiestrie. E foarte adevărat, că fenomenul diletantului care nu-și cunoaște limitele are o oarecare amploare. La noi,adeseori, chiar în forma agresivă și toxică a imposturii. Este, însă, de spus că un diletant care încearcă să se dea ”maestru” încetează să mai fie diletant pentru că dispare elementul central al profilului său: practicarea culturii din pură plăcere. Practicarea culturii pentru a trăi din asta, pentru a obține grade, funcții, recunoașteri mai mult sau mai puțin formale iese din diletantism. Plăcerea personală, pură și simplă – asta urmărește diletantul, fără a încerca în vreun fel să acceadă pe scara de valori a culturii. Că un diletant împărtășește celorlalți oameni bucuria descoperirilor sale și curiozitatea lui nesecată, e foarte bine. Este, chiar, un mare serviciu pe care îl poate aduce spațiului public.