„«Dar potoleşte-te odată, nebunule!, că, dacă nu, te dau la ăla urâtu’». Ăla urâtu’ nu era om, ci statuie. Mai precis, bustul de bronz al lui George Călinescu”. Profesorul Radu Mărculescu, despre al cărui destin uluitor EVZ a scris în urmă cu un an, vorbeşte despre “lumea pestriţă şi caraghioasă” a Bucureştiului de astăzi, un oraş în care statuile desfigurează istoria. O face pentru a-şi exprima solidaritatea cu un “chip batjocorit” şi pentru a trage un semnal de alarmă.
La 95 de ani, Radu Marculescu nu este doar un supravieţuitor al lagărelor sovietice, unul dintre puţinii care au reuşit să iasă vii din încleştarea cu ororile secolului trecut. Mărculescu este, mai mult decât orice, o filă ruptă din cărţile de istorie.
Când cel de-Al Doilea Război Mondial îşi deschidea aripile asupra umanităţii, tânărul Radu Mărculescu avea încă toate motivele să viseze la un destin normal. “Ştiam foarte bine limba lui Moliere, pentru că mama a fost profesoară de franceză şi o femeie foarte cultă. Mă strivea din punctul ăsta de vedere. Îmi citea din latineşte, pe Horaţiu, cu o fluenţă fantastică. Şi germana am început s-o învăţ de mic, aveam la moşie un administrator neamţ”, îşi amintea Mărculescu, în februarie 2009.
Născut într-o familie de moşieri, absolventul de litere şi filosofie nimerise însă în cea mai proastă dintre lumile posibile. Au urmat frontul, lagărele sovietice şi apoi coloniile de munca ale României comuniste.
Observatorul unei lumi greşite
Casa în care stă Radu Mărculescu e un muzeu în sine. Locatarul ei are aproape vârsta secolului căruia i-a supravieţuit, de pereţi atârnă imaginile altei Românii, şi chiar Revoluţia şi-a făcut loc aici, într-un ochi de geam cât o amintire perforată de cartuşele bizare ale „teroriştilor”.
Din când în când, veteranul de 94 de ani îşi plimbă gândurile pe Calea Dorobanţilor, unde Bucureştiul pare mai respirabil. Radu Mărculescu ştie însă că nu acesta este oraşul pe care tinereţea sa l-a lăsat în urmă: „Sunt un observator atent al lumii de azi, nu pentru că vreau, ci pentru că mi se impune. Ieşind din casă, la plimbări, văd automat lumea asta pestriţă şi caraghioasă”.
Şi pentru că una dintre ieşirile recente i-a provocat câteva reflecţii amare, profesorul Mărculescu a scris “Evenimentului zilei” pentru a-şi exprima solidaritatea cu un “chip batjocorit” – cel al lui George Călinescu, al cărui bust “ciudat” ocupă zona centrală a parcului bucureştean cu acelaşi nume.
Pe 12 martie s-au împlinit 65 de ani de la moartea scriitorului. În urmă, aşa cum remarcă şi Radu Mărculescu, rămân statuile.
STATUIA
Amintiri despre chiriaşul Călinescu
“Eram în parc pe o bancă şi-mi făceam însemnări într-un carneţel, când deodată aud o mamă ţipând către odrasla ei: «Dar potoleşte-te odată, nebunule!, că, dacă nu, te dau la ăla urâtu’, să te înghită». Copilul a tăcut speriat, apoi a început să plângă. M-am uitat să văd cine-i „ăla urâtu’” care sperie copiii.
Stupoare! „Ăla urâtu’” nu era om, ci statuie. Mai precis, bustul de bronz al lui George Călinescu. Într-adevăr, aveau de ce să se înfricoşeze copiii. Ochii, nasul şi bărbia îi erau vopsite cu alb. Cine făcuse isprava aceasta, care totuşi necesitase o scară, n-aveam de unde să ştiu. Dar, oricum, petele acestea se puteau şterge. Nu ele speriau, ci ceva în chipul lui care nu se putea şterge, nici repara.
Erau tresăturile trufaşe, sfidătoare pe care sculptorul le imprimase pe chipul lui Călinescu şi care-i dădeau acestuia o înfăţişare drăcească. Asta e ceea ce speria copiii. De ce respectivul sculptor – al cărui nume nu l-am putut descifra de pe soclul aflat într-un stadiu avansat de degradare – a avut despre el această părere, nu-mi pot da seama. Dar susţin cu toată convingerea că ea nu e în niciun chip îndreptăţită.
Cu toate păcatele lui – şi n-au fost puţine – Călinescu nu era acea sperietoare de ciori sau de copii. L-am cunoscut personal. A fost câtva timp chiriaşul nostru – al mamei, mai precis – la etajul vilei noastre, proaspăt construite, din Calea Dorobanţilor 216. Eu eram pe atunci, în 1932, student în anul I la Facultatea de Litere şi Filosofie. Cât a stat la noi mi-a arătat multă bunăvoinţă şi mi-a dat sfaturi pertinente în ce priveşte lecturile. Biblioteca lui cu cărţi valoroase mi-era deschisă. Dar tot atunci mi-am dat seama că suferea de o boală de nervi.
A locuit la noi un an şi jumătate, între 25 octombrie 1932 şi 23 aprilie 1934. Soţia lui, Vera, a fost nevoită să-l interneze în Spitalul de Boli Nervoase, condus de doctorul Paulian, atunci când depresia nervoasă de care suferea a luat forme grave care frizau chiar nebunia. Când a ieşit din spital nu a mai vrut să se întoarcă la locuinţa din vila noastră, de unde în văzul lumii fusese ridicat ca un nebun. Era şi firesc. Se gândea, probabil, cu ce ochi îl vor privi vecinii.
Dar eu l-am vizitat după aceea deseori în noua lui locuinţă şi am fost primit de el şi de soţie cu aceeaşi bunăvoinţă şi căldură. Exceptând perioadele în care am fost concentrat sau trimis pe front ori, mai rău, prizonier sau deţinut politic, am ţinut constant legătura cu el. Însă, în 1964, când am ieşit din închisoare şi l-am vizitat - pentru ultima oară - nu am mai putut vorbi cu el, într-atât era de bolnav. Suferea de ciroză hepatică. S-a stins la Spitalul Otopeni în primăvara anului 1965, la 12 martie, în vârstă de 66 de ani.
A scris o sumedenie de cărţi, de diferite genuri, dar mai ales pe acelea închinate marilor noştri scriitori – Eminescu, Creangă – totul într-o manieră nedidactică, neconvenţională, dar cu o forţă uriaşă de-a însufleţi scriitorul, de a-l face să trăiască. Însă marele şi nepreţuitul dar pe care l-a făcut culturii române este „Istoria Literaturii Române, de la origini până în prezent”, apărută în 1941. Reeditată în 1986 de Alexandru Piru, într-un volum de 1050 de pagini, această carte impresionează prin acribia documentaţiei, prin fineţea analizelor, dar mai ales prin forţa de-a da viaţă atâtor scriitori români care s-au perindat de-a lungul secolelor.
Puţine popoare se pot lăuda cu un astfel de monument cultural. Prin acest act, George Călinescu şi-a câştigat un de necontestat loc de cinste între marile personalităţi române. Cu ce drept vine acum sculptorul respectiv să-l desfigureze şi să facă din el o caricatură? Dealtfel, cu strângere de inimă, am constatat că George Călinescu nu este singura victimă a acestei mode noi de desfigurare a statuilor publice.
În spaţiul de peste drum de Biserica Creţulescu, pe Calea Victoriei, se află statuia scălămbăiată a lui Iuliu Maniu. Ştie toată lumea cine a fost Maniu şi ce lupte a dus din tinereţe pentru cauza românească. Oare nici măcar suferinţele atâtor ani de detenţie în temniţele comuniste, nici moartea tragică la respectabila vârstă de 80 de ani, în fioroasa închisoare de la Sighet, să nu fi avut puterea de a-l împiedica pe sculptor să-l trateze cum l-a tratat?
Ştiu, în numele libertăţii de expresie se poate invoca dreptul oricărui sculptor de a interpreta în felul său „original” chipul pe care îl sculptează. Cu o singură condiţie însă: respectiva operă să fie expusă numai în atelierul artistului ori în săli de expoziţie colectivă sau chiar în muzee. În niciun caz în stradă. Acolo este locul acelor statui de oameni publici ale căror înfăţişări trebuie să corespundă imaginilor, cum s-au sedimentat ele în mintea şi în sufletul cetăţenilor în curs de decenii.
Măcar atât putem face: primăria să şteargă petele albe cu care este mâzgălită faţa scriitorului, în aşteptarea acelor oameni de bine care să aibe nu numai preţuire pentru marele scriitor, dar şi bani pentru a putea comanda un alt bust de bronz. Un bust a cărui asemănare de chip să fie însoţită şi de asemănarea de duh, pentru această personalitate de atât de mari deschideri spirituale”.