Pescarul sportiv eliberează peștele. Vânătorul sportiv ia hoitul animalului ucis acasă și-l mănâncă. Sau îl împăiază sau îi pune capul pe perete. Ce a mai rămas din sport și cât este abatorizare în stabulație liberă?
Există o trăsătură umană care, pe drept cuvânt, poate fi considerată blestemul conștiinței. Anume tendința de-a explica, normatiza, și apoi valida drept bun propriul nostru comportament violent prin antropocentrism. Cum că am fi buricul universului. Altfel spus, pentru majoritatea faptelor noastre care derivă din conștiință căutăm o explicație care justifică fapta. Iar când vine vorba de vânat, ca stăpân peste fag și bestie, conchidem că ne intră în ”drept” să dispunem de natura dimprejur. Cum am putea face altfel? Ca orice animal trebuie să mâncăm. Precum orice animal suntem predispuși să ne facem cuib și să prăsim pui pe care-apoi îi hrănim. Dizidenții antropocentrismului vin să afirme, mai recent, în ultimul secol, dar cumva mai mereu de-a lungul veacurilo,r că ne-am îndepărtat de natură. Că nu mai facem parte din ea. Am trișat la jocul selecției naturale și numărul endemic la care-am ajuns în prezent nu mai poate fi asimilat biosferei. Zidurile civilizației ne apără de prădători. Armele ne apără de pesta celor mici și celor mari. Unele sunt evidente, puști și arcuri, sulițe și capcane. Altele sunt aparent anodine și nu le vedem vreodată ca pe-o unealtă de distrugere dar sunt acolo, de la banalul săpun la antibiotice care mai de care mai fistichii. Dar, întreabă omul de pe stradă de plânge vreun coc, sau bacil, săvârșit în apă cu sodă și te va privi crucit, ca și cum nu e loc de compasiune pentru vreo bacterie. Și chiar nu e. Pseudokynegetikos Cu fiecare baltă asanată mor generații întregi de țânțari. Dar, mutadis mutantis, păcătuim prin antropocentrism când vine vorba de animale! Unele sunt mai aproape de suflet decât altele. Șobolanul scârbos poate fi strivit cu talpa bocancului, dar fă-i același lucru unei nurci sau veverițe și vei fi privit ca o făptură plină de cruzime. Împușcă mistrețul în pădure și umanitatea va suspina într-un fel, înjunghie porcul crescut într-un grajd semi-salubru în strict scopul sacrificării și copiii se vor bucura de șorici. Privirea critică asupra relației dintre om și animal șchioapătă, la fiecare pas, de-un dublu standard care spune de fapt că nu există unul. Iar în lipsa unui standard, cum de exemplu exista în pre-antichitate când omul, în simplitatea lui, anima universul dimprejur cu puteri compatibile sieși, am rămas în limba seacă a eticii. Un Pseudokynegetikos. Crenguța de brad muiată în sânge Vânătoarea de animal, sacrificarea de animale, moartea animalelor ca sport sau sursă de hrană au ajuns să ne preocupe tangențial sau deloc. Mergem la magazin și cumpărăm carne de pui care n-a fost foarte stresat ba chiar lăsat să alerge și ne gândim că puiul a fost mai fericit când a devenit copane și aripioare. Ouăle trebuie să fie calitatea întâi, ouate de găini hrănite cu râmă. Și dacă se poate să nu fie injectate cu hormoni, pepinierele umplerii praporului. Iar când vânăm, da, când vânăm, am ajuns să prestăm servicii literaturii scolastice. Să împuști un animal trebuie făcut doar într-un anumit sezon. Glonțul dulce ca mierea trebuie să-i curme ”suferința” repede și respectuos ca și cum pușca ar face parte din corpul nostru, o gheară sau un colț asemenea celor de felină sau alt fel de carnivor. Codul vânătoresc sugerează că e urât să mutilezi un animal sau să-ți faci poză, în batjocură, cu leșul lui. De-am fi mâțe ne-am rușina că ne jucăm cu șoarecele. Dar trofeul victoriei, crenguța de brad înmuiată în sânge, încă se mai pune la pălărie. Există chiar un „botez al focului” pentru vânător, după ce-a omorât o specie nouă - deci și-a diversificat tolba de victime - camarazii de arme îl bat, ritual, cu nuiaua pe spinare de trei ori. Te întrebi din ce religie paralelă vin toate considerentele anterior anunțate. Și, dacă tot e religie, te întrebi ce li se întâmplă apostaților. Inevitabil ajungi la carnagiul anual de la Balc unde în medie 300 de mistreți sunt sacrificați de către cete mici de majordomi ai omenirii dotați cu puști și carabine, semn al opulenței și indiferenței concomitente față de om și bestie. Potentații trag pentru că pot Potentații trag pentru că le place. Potentații trag pentru că, firav pe dinăuntru, rezidă frica și furia propriei impotențe mascate dibaci prin fier și pungi cu aer pentru față, abdomen și torace în mașini cu tracțiune integrală. Potentații trag pentru că e ceva intoxicant să vezi râmătorul gonit de sărăntocii locului care se vor bucura de suta de lei primită pentru servicii idioate în timp ce tu-ți satisfaci pofta de sânge și de moarte și de dezmăț. Deși, dacă ar fi vorba de sânge, ar fi suficient să organizezi vânători de țânțari, lipitori sau alte goange hematofage. Dar ia-i măcar odată pe toți corporatiștii pozând herculean în eroi și pune-i pe ei în țarc. Lasă-i să-și cutreiere domeniul în timp ce dezgroapă cu râtul bulbi și rădăcini. Lasă-i să puiască, să-și hrănească puii și să-i vadă cum cresc. Lasă-i să se bucure de liniște în marele țarc. Și-apoi ia pușca, adună-ți gonacii și, la deschiderea sezonului, mână-i pe toți în bătaia glonțului. Dacă e să fie antropocentrism, să fie măcar până la capăt. Și dacă e să fie egalitate de șanse, du-te și vânează animalul cu mâinile goale. Mănâncă sau fii mâncat. Câteva tone de carne macră Cumva, gândim că să omori de foame e adecvat, să omori de plăcere o crimă. Și totuși sportul vânătorii și pescuitului e agreat cu diferența că pescarii sportivi nu omoară peștii, în timp ce vânătorul trage cu glonț care curmă o viață. De ce n-ar fi vânătoarea sportivă făcută cu gloanțe cu vopsea? Iar în loc de sânge pe creanga de brad de ce n-ar fi ocru sau acuarelă? Și dacă fondul cinegetic e ocrotit de Stat cum se preocupă Statul de masacrul anual de la Balc? Vorbim totuși de vreo zece de tone de carne macră. Respectăm viața privată. Și dacă în viața privată Ion Țiriac a ales să crească sute de mistreți pe care apoi să-i omoare în compania prietenilor dânșilor ca fapt privat îl privește pe domnia sa și doar pe domnia sa. Pe de altă parte, intuitiv, îți dai seama că ce se petrece acolo iese din canoanele fie ele cât de vagi ale normalității. Nu e vânătoare, e abator. Și nu e făcut să mănânce gura săracului ci să se bucure măcelarul. Și nu e despre mistreți, e despre oamenii care îi omoară.