Cultura este acel act ori produs pe care îl consum, îl metabolizez și care mă îmbogățește sufletește și cognitiv.
Și cele pe care le resping valoric mă îmbogățesc, de asemenea. Așa îmi crește discernământul, îmi rămâne acut simțul critic. Am fost la teatru și la concerte – Ateneu, Filarmonică, Operă, dar și la jazz, rock, Maria Răducanu, pe care n-o poți încadra într-un curent –, la expoziții de artă plastică, la cinema, târguri și lansări de carte foarte des. Fac asta de când am venit în Bucureșri, în 1992. Aș spune că în ultimii ani suferă cel mai mult arta plastică, publicul ei pasionat și cunoscător pare din ce în ce mai restrâns. Și chiar dacă artele spectacolului s-au redresat spectaculos în ultimii ani în privința vânzării biletelor, așadar al numărului celor care le consumă, în raport cu populația României, acest număr este... simbolic mai degrabă. Altfel, fenomenele care se pot încadra în termenul de „subcultură“, și tot la spectacole mă refer acum, au un foarte mare succes de box-office. Valoarea conviețuiește, din fericire nu osmotic, cu nonvaloarea.
În ceea ce privește cărțile... lucrurile nu sunt simțitor diferite. Oferta editorială este imensă, adesea mă întreb cine o cumpără. Văd însă oameni citind în transportul în comun, la semafor, când își așteaptă verdele, în parc sau pe trotuar. Fără să-i deranjez, încerc mereu să văd ce anume citesc. Preponderent, beletristică, dar mulți preferă literatura de specialitate sau cărțile motivaționale.
Vreau să scriu la un moment dat despre rolul rețelelor sociale asupra reîntoarcerii masive a oamenilor în librării sau asupra ajungerii celor mai tineri acolo. Sunt scriitori activi pe rețelele sociale, iar cei care-i urmăresc află despre aparițiile lor editoriale, dar și despre ale altor scriitori. Personal, lansările mele de carte sunt întotdeauna fenomenale din punctul de vedere al celor care mă gratulează cu prezențele lor. Sunt mulți și extraordinari. Unii dintre ei mi-au devenit dragi și foarte apropiați prieteni.
Vorbesc întotdeauna public despre valorile noastre culturale, pentru că am credința că e singura formă de rezistență identitară, dar și de creștere în același sens. Cred în faptul că axiologia este o scară cu o primă treaptă, dar nesfârșită, precum cea a lui Ioan Scărarul. Discernământul se învață. Cu toții am consumat maculatură de-a lungul vieții, iar asta n-a fost pierdere de vreme, ci un imens ajutor dat minților noastre. Apoi, fenomenul redescoperirii și reinterpretării creației românești tradiționale este unul care se bucură în ultimii ani de foarte multă apreciere. Sunt sigură că nu ne vom pierde, ci, dimpotrivă, ne vom îmbogăți, fiecare în funcție de istoria personală, de parcursul ideatic, pe clipă ce trece, nu pe zi. Dar pentru asta este obligatoriu să vorbim despre valoare, să punem degetul pe ea, s-o scoatem din uitare, s-o naștem din nou. Ca să ai ce da, trebuie să-ți dai, iar „darea“ asta mai departe este singura avalanșă miraculoasă a unei societăți.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.