În anul 1992, regimul Iliescu părea instalat pentru eternitate. Puterea în stat îi aparținea fără drept de apel, funcționarii din instituțiile statului erau în majoritatea lor adepții „liniștii“ promise de Ion Iliescu. Micile frecușuri dintre președinte și premier, pe tema tentativelor timide de reformă, fuseseră recent rezolvate prin înlăturarea lui Petre Roman și a guvernului său, în toamna lui 1991, cu ajutorul minerilor.
În locul lui venise Theodor Stolojan, un tehnocrat extras din străfundurile Ministerului de Finanțe, fost responsabil cu aportul valutar special, adică, cu intrările și ieșirile de bani din conturile Securității. Opoziția era alcătuită din liberali și țărăniști, slab reprezentați în Parlament, și de câteva publicații caracterizate de un curaj nebun. Românii se pregăteau senini și încrezători să-l voteze din nou, către sfârșitul anului, pentru încă un mandat, pe Ion Iliescu și să reumple Parlamentul cu reprezentanții partidului său. Cam asta era atmosfera în țară, în preajma vizitei Regelui Mihai efectuată de Sărbătoarea Paștilor din acel an. În ciuda tuturor aparențelor, nu sunt foarte dese ocaziile în care un ziarist să se afle chiar în mijlocul evenimentelor despre care scrie. De cele mai multe ori, le consemnează din poziția de spectator aflat la distanță, sau de cercetător care din frânturi, din mărturii și documente, recompune fapte, în vederea expunerii lor publice. Una dintre ocaziile pe care leam avut, în care să fi fost martor ocular la întâmplări de importanță majoră, istorică, a fost vizita în țară a familiei regale, în anul 1992. O vizită care ar fi trebuit să intre în istorie pe o pagină neagră, asta dacă sumbrul scenariu planificat de Puterea din acea vreme nu ar fi eșuat la milimetru.
Am putut participa dintr-o postură directă, privilegiată, la această vizită istorică, dintr-o precauție a generalului Ion Suceavă, pe atunci șef al Corpului de Control al Ministerului de Interne. Însărcinat de ministrul Victor Babiuc cu organizarea măsurilor de securitate a familiei regale pe parcursul vizitei în țară, generalul Suceavă a avut flerul de a lua în calcul cel mai pesimist scenariu cu putință. Cele ce urmau să se întâmple aveau să-i dea dreptate cu vârf și îndesat!
Nenorocirea pândea lângă biserică
În 1992, generalul Ion Suceavă avea toate motivele să fie suspicios. Se temea de o diversiune pusă la cale de SRI și de oamenii lui Ion Iliescu, care să se soldeze cu consecințe grave, cu victime omenești, la fel ca în decembrie 1989, la fel ca în martie 1990, la Târgu-Mureș, la fel ca la mineriada din 13-15 iunie, evenimente pe care generalul le cunoștea foarte bine. Din această cauză, m-a rugat sa-i fiu martor, să nu mă dezlipesc de el pe toată durata vizitei regale și, apoi, să scriu ce am văzut. Asta am și făcut, nu m-am despărțit de general pe tot parcursul misiunii sale, iar rezultatul a fost unul de mare valoare pentru mine. În afară de o foarte importantă cărămidă adăugată la experiența mea de viață, în afară de reușita profesională, reportajul „Am fost în Garda Regelui“ publicat în Expres Magazin, am înțeles cum în dosul unui gest binevoitor al Puterii, se pot ascunde cele mai diabolice intenții cu putință. Am învățat un lucru foarte important pentru un ziarist, acela că Puterea nu trebuie crezută niciodată. Ion Cristoiu s-a întrebat la vremea respectivă, într-un editorial dedicat vizitei regale, ce l-o fi apucat pe Ion Iliescu, de a fost atât de amabil, încât să-i permită Regelui Mihai voiajul prin țară. Desfășurarea vizitei avea să-i răspundă la întrebare. Episodul de la Biserica Sfântul Gheorghe urma să fie grăitor în acest sens. Acolo trebuia să se întâmple Nenorocirea! Să vedem cum!
Trădat de propriii tăi camarazi
Mii de oameni așteptau în zona Pieței Sfântul Gheorghe sosirea familiei regale. Dispozitivul care trebuia să asigure zona era al Brigăzii de Asigurare a Ordinii și Liniștii Publice (BAOLP), comandat de colonelul Ghe-orghe Lupu. În momentul în care familia regală a coborât din mașini, generalul Suceavă a văzut stupefiat că trupele BAOLP, cu tot cu colonelul Gheorghe Lupu, au părăsit dispozitivul și că suntem împresurați de o masă de mii de oameni. „Ăsta este act de trădare! Nu mai avem ce face, pregătește-te pentru ce este mai rău!“, mi-a suflat generalul precipitat. Nu mai eram decât câțiva să facem față la ceea ce avea să vină: generalul Suceavă, agentul englez de însoțire al Regelui Mihai, fost maior în trupele SAS, eu și câțiva subofițeri de Poliție Rutieră inspirați, care au lasat dirijatul circulației, pentru că au înțeles pericolul ivit și ni s-au alăturat.
Cu Prințul în brațe, printre pumni și picioare
Nu înțelegeam clar care poate fi pericolul într-o mulțime animată de sentimente pro-monarhiste. Am intrat, însă, în dispozitivul firav, iar tensiunea și îngrijorarea pe care le vedeam în ochii englezului și ai generalului mi-au ascuțit simțurile și m-au încordat. Tocmai bine, pentru că o ploaie de lovituri a început să se abată asupra noastră, un pumn mi-a fracturat caninul superior drept, alți câțiva miau scuturat capul și o lovitură într-o coapsă m-a făcut să mă clatin și să rămân doar cu foarte mare greutate în picioare. Imediat, generalul Suceavă l-a apucat pe Prințul Nicolae, mi l-a aruncat prin aer în brațe și, în timp ce o lua pe Regină pe sus, mi-a urlat, să fie sigur că-l aud: „Acoperă-l pe puști și intră cu orice preț, urgent, cu el în biserică!“. Aveam să aflu că în timpul ăsta generalul era trosnit cu mare violență peste picioare, simțea că urmează să nu mai reziste și să se prăbușească.
Un maior călit în luptele de stradă din Belfast
Englezul, lovit serios și el din cap pânăn picioare, rezistase binișor, apucase să intre în biserică, în fugă, ținându-l aplecat pe Rege și acoperindu-i capul și ceafa cu mâinile, iar spatele cu corpul său, exact cum se poate vedea în filmele americane. Rupți de lovituri, bătuți la fiecare pas parcurs, în secunde care ne-au părut zeci de minute, am intrat și noi în lăcaș, sub o ploaie de pumni și picioare. Niciunul dintre membrii familiei regale nu avea nici măcar o zgârietură, toți erau neatinși. Am răsuflat ușurați, a început slujba, iar adrenalina nu ne lăsa încă să simțim, nici fizic și nici psihic, ceea ce tocmai trecusem. Generalul a rămas cu o chinuitoare suferință, una dintre rănile de la picior i-a provocat un ulcer de gambă extins, care l-a căznit până în ultima clipă a vieții. Eu am scăpat mai ușor, a trebuit doar sămi fie cusută buza pe interior și să-mi pun alți dinți pe partea dreapta a maxiliarului superior. Englezul, un tip trecut prin ciur și prin dârmon, ne-a spus cu un umor cum doar englezii au, că nu s-a mai distrat așa de bine din tinerețe, de când participa la operațiuni speciale în Belfast.
Ion Cristoiu a avut dreptate!
Mi-am dat seama pe loc, imediat după ce am intrat în biserică, că temerile generalului fuseseră perfect justificate: vizita familiei regale trebuia să sfârșească sub semnul unor violențe răsunătoare, lucrurile ar fi trebuit să degenereze grav, într- o asemenea măsură încât Regele Mihai să nu mai poată reveni nicicând în țară. Sub presiunea emoției generate de gravele consecințe, Parlamentul ar fi urmat să treacă o lege prin care, ca în Italia sau Grecia, Regelui și urmașilor săi să li se interzică pentru totdeauna accesul pe teritoriul României. Aceasta și este explicația pentru care Ion Iliescu și acoliții săi au acceptat senini efectuarea vizitei, cu o amabilitate ce lui Ion Cristoiu, pe bună dreptate, i-a părut suspectă la acea vreme. Generalului Ion Suceavă, la fel, i-a „mirosit“ bunăvoința lui Ion Iliescu, a înțeles că gestul său generos, de deschidere, sigur are o intenție ascunsă, pe care a bănuit-o dintr-un început.
Pe generalul Ion Suceavă fl erul și experiența nu l-au trădat!
Când generalul Ion Suceavă mi-a propus să-l însoțesc, primul meu reflex a fost să refuz. M-am gândit că sunt atras într-o capcană în care, doar prin simpla mea prezență, voi gira cine știe ce manevră. Temerile miau fost, însă, risipite rapid. Experiențele generalului cu privire la evenimente recente la acea dată îi construiseră suspiciunea că „ăștia sunt în stare de orice“, așa după cum mi-a arătat, atunci când m-a rugat să-i stau alături.
Cea mai sumbră variantă era foarte posibilă
Mi-a demonstrat rapid că are toate motivele să creadă în cea mai sumbră variantă cu putință. Evenimentele din decembrie 1989 le-a înțeles din capul locului, ca pe ceea ce au și fost, o lovitură de stat. Nu a mai avut fir de îndoială din ziua de 21 decembrie când, în calitate de șef al dispozitivului de la Piața Romană, subordonații săi i-au raportat că la câteva sute de metri, în Piața Universității, sunt oameni împușcați din apropiere, cu arme de calibru mic. „Nu m-am putut gândi decât la securiști în civil, strecurați în mulțime, care trag prin buzunar. Mă prinsesem deja că este un început de lovitură de stat, cu primii împușcați îmi devenea clar că trebuia să pară revoluție. Eu știam, însă, una și bună, să nu am morți în stradă. Se lăsa seara, deja pe lângă cordoanele mele de milițieni apăruseră civili dubioși, și mi-am dat seama că pe întuneric vor fi împușcați oameni. Altceva nu mă interesa, nu mă gândeam la nimic, decât să nu moară oameni. Am ordonat atunci să se pună dop tuturor străzilor care ieșeau din Romană, mai puțin celei spre Dorobanți, pentru că în partea aia era liniște. Am ordonat, apoi, milițienilor mei să împingă lumea spre direcția lăsată liberă. Efectivele au pus bastoanele pe demonstranți și am golit piața într-un minut. După, am ordonat și acolo un dop și gata, asta a fost revoluția de la Piața Romană. Acolo nu a murit nimeni, nimeni nu a fost nici măcar rănit!“, mi-a povestit generalul ceea ce văzusem și eu, cu ochii mei, la Piața Romană, în 21 decembrie 1989.
„Ăștia sunt în stare de orice! Ce motive aș putea avea eu să-i cred că acum sunt de bună-credință?”
Pe criminali nu ai cum să îi crezi! La fel de bine a descifrat și motivele pentru care au fost amorsate evenimentele de la Târgu-Mureș: „au fost menite să pregătească și să justifice apariția SRI, pe de o parte, iar pe de alta, să-l impună pe Ion Iliescu în postura de salvator al unității și integrității naționale.“ Implicarea SRI și a UM 0215 în mineriada din 13-15 iunie, la fel: „scenariul a fost unul de distrugere a opoziției și consolidare a puterii lui Ion Iliescu, nu a contat că pentru asta au murit, din nou, oameni.“ „Dacă Ion Iliescu și ai lui au fost niște criminali în atâtea ocazii, ce motive aș putea avea eu, în calitatea mea de milițian care nu are voie să fie prost, să-i cred că acum sunt de bunăcredință?“, a concluzionat generalul cu o întrebare retorică, după care eu am acceptat fără rezerve să-i fiu alături. Și bine am făcut, pentru că astăzi pot depune mărturie!
Peste toate, însă, această poveste „a fost începutul unei minunate prietenii“, ca să citez clasica replică din finalul filmului „Casablanca“, una care a durat un sfert de secol până când, anul trecut, generalul Ion Suceavă a trecut la cele veșnice.
Ministru de Interne în 1992, Victor Babiuc nu avea încredere decât în Poliție
Victor Babiuc: „Întrebat în ședința de guvern dacă pot garanta în calitate de ministru de Interne pentru aparatul ministerului cu privire la vizita Regelui din 1992, am spus că pentru această instituție pot garanta fără discuții dar, am mai precizat atunci, pentru celelalte instituții nu aș garanta deloc.“