Despre moșteniri și blestemul nucului. Viața la Curte

- Salcâmul ăsta? De ce să-l tăiem? - Într-adins, răspunse Moromete. Așa, ca să se mire proștii... Veți înțelege, citind povestea de mai jos, de ce am început cu celebra replică a lui Moromete.

Legea 18 picase ca o pacoste pe capul familiei Trândavă. Două petice de pământ avuseseră și ei de revendicat și nu trecuseră decât nouă ani de când se tot luptau cu primarul din sat care nu voia, în ruptul capului, să-i pună în posesie pe vechiul amplasament.

Bunica, proprietara pământului, își dorea ca terenul să se împartă nepoților ei – Costică și Tănase. Nu lăsa mult în urma ei, două pogoane, dar, pe sărăcia asta, orice bulgăre de pământ era prețios. Numai că, cei doi nepoți trăiau o viață fără de folos și puțin le păsa de moștenirea bunicii.

Singura preocupare a celor doi era să găsească de lucru cu ziua, ca să aibă din ce se îmbăta noaptea. Incapabili să-și adune mințile înecate de băutură, nu dădeau doi bani pe vorbele unei bunici știrbe, care încercase să le găsească un rost în viață.

Și, dacă n-ar fi fost tanti Floarea, mama celor doi netoți, toată munca și strădania bătrânei ar fi fost în zadar.  - Mamă, la ce bun, fă, să te omori pentru ăștia doi ? O să vândă pământul pe băutură, de se alege praful.  - Taci, fă, nu fi proastă, că sunt copiii tăi! Floareo, te blestem dacă după ce mor eu nu te ocupi să rezolvi lucrurile. 

Bunica a trecut la cei drepți într-o dimineață de vară și a trebuit să o îngroape degrabă, din pricina muștelor care aproape o colonizaseră. Costică și Tănase nici n-au plâns-o, nici n-au petrecut-o la groapă. - Măcar o lumânare de Crăciun și de Paște să-mi aprindeți după ce oi muri, îi ruga adesea. - Lasă, mamaie, că matale îngropi tot satul.

Bătrâna n-a mai avut răbdare să îngroape tot satul și s-a grăbit să-și pună pe piept haina grea de pământ la aproape 87 de ani. N-apucase, biata de ea, să vadă titlul de proprietate cu tricolor, dar murise cu speranța că cei doi nepoți se vor bucura de puținul pe care îl lăsase.

Tanti Floarea, cu gândul la blestemele babei, se prezentase la primărie să ceară socoteală comisiei de fond funciar. - Sunt opt ani de când mama și-a cerut dreptul. Vreți să ne vedeți pe toți morți ? - Acum că a murit autoarea, trebuie să depuneți alte documente: certificatul de deces, cererea de acceptare a moștenirii, certificatul de moștenitor, copie de pe buletin. - Mama voia să lase pământul copiilor mei. - Atunci faceți o declarație de renunțare în favoarea lor. Și, în plus, trebuie să vă dea și o procură să vă ocupați de acte.

Floarea era bombardată de cuvinte pe care le auzea pentru prima dată - certificat, procură, declarație. - Și unde se fac astea, doamnă? - La notar.

A făcut ea cum a făcut și, din toată sărăcia ei, a găsit bani de notar . Mai rămânea să îi convingă și pe băieți. - Lasă-mă, fă, cu rahatul ăla de teren, o luase la rost Costică. Ai bani de aruncat pe fereastră? - Dacă nu vii, îi las tot lui frac-tu Tănase.

Auzind una ca asta, bărbatul s-a întors : - Da ce, fă, e pământul tău? A bătrână a zis că îl lasă la amândoi. Ori te trezești tu acuma, mare proprietăreasă să iei ce-l al nostru? - Așa să mă bată Dumnezeu dacă vreau ceva, a răspuns femeia închinându-se de trei ori.

N-a fost simplu nici cu notarul, ce credeați? Că bunica murise și lăsase o grămadă de acte încurcate, numai ca să-i pună pe drumuri. În certificatul de naștere o chema într-un fel, îl ăla de căsătorie în alt fel. Iar notarul n-avea cum să știe dacă Ilina, fiica lui Gheorghe și Marieta era totuna cu Ilinca din certificatul de căsătorie.

Tot săraca Floarea a trebuit să umble prin sat să culeagă niște babe care își mai aminteau că Gheorghe și Marieta Sadoveanu avuseseră o fată pe nume Ilina, căsătorită cu Ion Trândavă, și căreia toată lumea îi spunea Ilinca.

Ilinca Trândavă, fostă Ilina Sadoveanu, avusese o fată - pe Floarea, căsătorită cu Vasile Topor. La rândul ei Floarea, rămasă văduvă de timpuriu, adusese pe lume doi băieți gemeni – Pe Costică și pe Tănase, nepoții de care vă povesteam mai sus. Și, cam asta ar fi, pe scurt, arborele genealogic al unei familii de la țară, care dorea să revendice două pogoane de pământ, într-un sat uitat de lume.

A mai trecut un anotimp, lumea mergea înainte, iar terenul mult dorit nu-și găsea încă proprietarul. Floarea pusese toate actele în regulă și dădea acatiste la biserică să-i mulțumească lui Dumnezeu. Iar Dumnezeu, drăguțul, e mare și pe fiecare îl ajută cum poate. Așa fiind, dosarul de revendicare a intrat în comisie și toată lumea a fost de acord că sosise vremea împroprietăririi.

Iată că a venit și ziua cea mare – punerea în posesie. Costică și Tănase începeau să simtă gust de bani, așa că, s-au prezentat, personal, la stabilirea liniilor de hotar. - Terenul ăsta al vostru e însemnat, le-a spus funcționarul de la primărie. Nucul ăsta din mijloc se zice că e fermecat și aduce noroc proprietarului. - Nouă ne spui? Câte comori n-am căutat noi la rădăcină....

Costică și Tănase s-au gândit că e vremea să sărbătorească. De obicei se imbătau ieftin și repede, dar acum era o zi mare. - Hai la mine că am damigeană de vișinată, a propus Costică.

Și au băut până n-au mai știut de ei. Spre dimineață, nevasta lui Costică s-a găsit să întrebe : - Și,ce aveți de gând să faceți cu pământul? - Îl vindem, a propus Tănase. - Cum să-l vindem? Ești nebun? Îl muncim. - Ce vorbești,mă? Că nu mi-ajunge cât am tras ca o slugă pentru alții. - Eu nu-l vând, Tănase. - Ești un prost. Atunci îl împărțim și fiecare face ce vrea.

Cu capul plin de băutură, s-au dus fiecare în patul lui, sperând că dimineața îi va găsi cu capul limpede. Nu s-au văzut o săptămână și apele păreau să se liniștească. Dar, când își bagă dracul coada, e greu să i-o mai scoți. Tănase tocmise deja să vândă și partea lui fra-su, iar Costică își făcea planuri să-și ia tractor în rate. - Vindeți pământul, Costică? - Unde ai auzit asta? L-a întrebat nedumerit, pe vecinul care îi stricase buna dispoziție. - Mi-a zis Nicu că i-a dat o arvună lui Tănase.

Negru de ciudă, Costică a plecat spre casa lui frate-său, cu gândul să-i ceară socoteală. - E la câmp, i-a răspuns o femeie.

Cu furia strânsă în pumni, Costică a grăbit pasul, sperând să-l găsească pe Tănase. - Eram sigur că te găsesc aici. Nu țiam zis că nu vând? - Ia mai lasă-mă. Vând partea mea dacă nu-ți convine. - Cum s-o vinzi, mă, că n-am împărțit nimic. - Hai să împărțim. Eu iau partea dinspre apă până la nuc. - Ce vorbești? Partea ta e mai mare. - E malul râului și se mai pierde. - Da ai apa mai aproape. - Nucul rămâne la mine. - Cum să rămână la tine? E pe partea mea. - Bă Costică, tu chiar ești prost, mă. Nici mort nu-ți dau nucul.

De aici până la bătaie nu a mai fost decât un pas. Nu se mai încăieraseră din copilărie, dar acum era altceva. - O să te târăsc prin tribunale, Tănase și tot nu vinzi pământul lu mamaie. - N-ai decât. L-am și vândut, dacă vrei să știi.

Auzind cuvintele astea, Costică a ridicat un pietroi și l-a izbit de tâmpla fratelui nerecunoscător. Șiroaie de sânge au început să-i curgă pe față, udându-i hainele și pământul. Câțiva săteni, alertați de țipetele victimei, au sărit să-i despartă și l-au dus pe rănit la dispensarul din sat.

Fuseseră alertate și autoritățile, iar o salvare l-a transportat pe Tănase la cel mai apropiat spital. A ieșit după o săptămână, bandajat și hotărât să se răzbune.

În timpul ăsta Costică dăduse declarații la poliție, explicându-le că nu poate renunța la nucul de care îl legau atâtea amintiri.

Sfătuit de câțiva prieteni, Tănase își luase și un avocat, hotărât fiind să-și bage fratele la pușcărie și să-și ia nucul înapoi. Tot satul știa de ura dintre ei și aștepta, din moment în moment, ca unul să răbufnească.

Văzând că poliția îi dă pace, Costică s-a apucat să-și îngrădească partea lui, având grijă să pună înauntru și nucul ce marca linia de hotar.

Tănase n-a zis nimic, l-a lăsat să termine, după care, într-o noapte, a pus totul la pământ. Inutil să vă spun că a doua zi avea o plângere penală pentru tulburare de posesie.

Biata Floarea, văzând ce mare necaz căzuse pe capul ei, s-a hotărât să-i cheme pe amândoi : - Ia ascultați la mine, că dacă știam că se ajunge aici nu vă mai dădeam nimic. Ce v-a apucat? - Tănase vreau să vândă tot, eu nu vreau. - Atunci împărțiți frățește. - Păi asta e problema, că nu reușim. - Păi aveți nucul care vă spune tot. - Tocmai asta e problema. Cine ia nucul? - Nu-l ia nimeni, rămâne în mijloc, ca între frați. - Hai că ești proastă. Unul din noi trebuie să îl ia. O să îl iau eu, urla Costică. - Niciodată.

N-a fost chip să-i împace. În toiul nopții, Florica, înarmată cu o secure și un fierăstrău, a plecat de acasă hotărâtă să doboare la pământ sursa răului. Zorii zilei au prins-o ostenită, iar nucul rămăsese tot în picioare. Al naibii de greu se lăsa, blestematul!

S-a așezat la poalele lui să-și tragă sufletul și a lovit-o somnul. Un vânt de toamnă, ivit din senin, tulbura liniștea frunzelor și a crengilor. Floarea dormea dusă. Un scârțâit ascuțit, urmat de un zgomot de lemn brăzdat, păreau să o avertizeze.

Nucul își dădea sfârșitul dar, odată cu el, pleca și femeia, strivită sub greutatea trunchiului rănit.