În ultimul deceniu am călătorit atât la New York cât și în diverse orașe europene și am văzut la lucru echipele Institutelor Culturale.
În câteva ocazii am fost impresionat de felul cum se lucrează și cât de mare e volumul de muncă în raport cu dimensiunea echipelor. În câteva rânduri, am fost exasperat de ce am văzut, pentru că există și specialiști care nu se pricep. Aș avea multe de istorisit pe tema asta, dar deocamdată aș dori să descriu ceea ce am văzut la ICR New York. Am văzut la lucru echipa Corinei Șuteu, în perioada de dinaintea verii 2012, și am fost impresionat de impactul pe care evenimentele organizate la sediul ICR-ului îl aveau. Erau seri când evenimentele dedicate culturii române se țineau cu sala plină la sediul Institutului. Așa ceva în New York e remarcabil, impresionant, și merită amintit. Corina Șuteu își făcuse multe contacte în mediul cultural din New York și le folosea în serviciul culturii române. Cea mai importantă calitate a acelei perioade a fost echipa, de la directoarea adjunctă de atunci, Oana Radu, până la referenții care lucrau pentru proiectele Institutului (eu am fost impresionat de eficiența Andrei Stoica, pe care am văzut-o lucrând simultan la mai multe proiecte de mare impact, cu atenția de care are nevoie un medic la secția de urgență). Întrun centru cum este New York se putea întâmpla ca ICR să aibă în aceeași zi în agendă o expoziție de artă plastică și o lansare de carte, în timp ce se pregătea un festival de film la care pelicule românești recente urmau să fie prezentate. Acolo poate fi intens, dacă există viziune și inteligență, și totul pleacă de la director. După perioada Corinei Șuteu, la conducerea ICR New York a venit Doina Uricariu, care a adus o vastă experiență atât ca autor, cât și ca editor, și viziunea ei s-a dovedit benefică unei complexe serii de evenimente. Nu am înțeles foarte bine dacă Doina Uricariu a avut libertatea de a-și alege colaboratorii, așa cum probabil ar fi fost normal, dar am văzut cum lucrează și cum s-a îngrijit de sute de evenimente culturale în decursul unui singur an. Apoi, în 2015, Doina Uricariu s-a retras de la conducerea ICR New York, și de la București nu a fost numit un alt director în loc. A trecut mai bine de un an. Nu mai văd publicat acel Newsletter din partea ICR New York, și eu am rămas cu sentimentul că activitățile sunt mai puține. Uite așa se pierde publicul. În teorie, rolul Institutului la New York ar fi fost să „conecteze culturile română și americană și să încurajeze interacțiunile dinamice dintre indivizi, organizații și idei creatoare.“ Ce frumos sună! Așa scrie la ei pe website. Când toată munca Institutului depinde așa de mult de personalitatea directorului, despre ce interacțiuni dinamice o fi vorba dacă acolo nu există director? Dacă ideea de a avea un Institut la New York fără director e vreo strategie de management cultural nouă, mărturisesc că subtilitatea ei îmi scapă. La fel e situația și în alte locuri: nu există directori la ICR-urile din Stockholm, Paris, Berlin, pe lângă cel de la New York, ceea ce probabil a produs suficient de multă discontinuitate a audienței. Pe lângă asta, există Institute care au echipele incomplete, așa cum este cel de la Praga. Așadar, întrebarea este: de ce nu s-au făcut numiri pentru fiecare dintre aceste funcții?