Există reguli în lumea aceasta. Una dintre ele spune că generaţiile vin una după alta, acum eşti tânăr, acum îmbătrâneşti, acum te ştie toată lumea, în secunda imediat următoare nimeni nu-şi mai aminteşte de tine, dimineaţa eşti pe val, seara nu mai vezi pământul. Şi totuşi, rana uitării doare... Spun acest lucru pentru că în loc de respect, admiraţie şi iubire pentru artiştii noştri descopăr ură faţă de tot şi toate, dar mai ales pentru cultură.
E drept, pentru unii este mai uşor să fie atenţi la bârfe şi mondenităţi, shopping sau cine mai ştie ce alte tabieturi nefolositoare. Dacă faceţi parte dintre aceştia poate ar fi mai bine să treceţi cu vederea acest editorial, pentru că protagonistul lui face parte dintre valorile acestui neam, blestemat, nu ştiu de ce şi de cine, să le uite.
Vocea lui m-a învăluit întotdeauna într-un mister atât de aparte încât de fiecare dată când o aud, uit să respir de atâta emoţie. Îţi este imposibil să rămâi la fel după întâlnirea cu el fie în film, fie în teatru, fie în viaţa reală. Mi-a călăuzit paşii, fără să ştie vreodată acest lucru, m-a întărit în momentele grele şi mi-a alinat sufletul. Nu am pierdut piesă de teatru sau film cu acest actor extraordinar, un dascăl şi un om pe care doar providenţa ţi-l poate scoate în cale, răsplătindu-te pentru o faptă bună pe care ai uitat că ai făcut-o cândva.
Actorul Constantin Codrescu face parte din noi, din cultura acestei ţări atât de încercată parcă de prea multe generaţii. De la „Moara cu noroc”, „Răscoala”, „Pentru patrie”, „Masca de argint”, „Capcana mercenarilor”, „Roşcovanul” şi „Lumini şi umbre”, ca să dăm câteva exemple, la înființarea secției române la Institutul de teatru de la Târgu Mureş, unde a fost profesor până în 1989, director al Teatrului Maria Filotti din Brăila și al Teatrului din Sfântu Gheorghe, Constantin Codrescu este un nume pe care sufletele noastre de români îl păstrează la loc de cinste. Constantin Codrescu se numără printre cei care aduc lumina şi o pun în cuvinte, căci a găsit răgazul unui volum despre sine, „Pribeag prin viaţa mea”, editat de Semne – Artemis.
Un om rar, a cărui voce nu a fost auzită des la cote înalte, ci doar învelită în molatica esenţă a blândeţii. Ne-am cunoscut atunci când unul dintre marii noştri actori, mai precis Adrian Pintea, pleca spre stele. L-am rugat să-mi vorbească despre relaţia cu acesta, despre cum era ca om, ce l-a impresionat la mai tânărul actor atât de plin de har. „Titlul serialului în care am jucat împreună cu Adrian Pintea, «Lumini şi umbre», era parcă predestinat structurii lui, cu toţii avem şi lumini şi umbre, mi se pare că existenţa lui Adrian a purtat cu îndărătnicie şi lumină, şi umbră.
Nu ştiu dacă în egală măsură, nu ştiu care a primat, dar alternanţa aceasta destul de ciudată şi în acelaşi timp foarte puternică, şi într-o zonă, şi în alta, nu i-au fost mari prietene. Am avut senzaţia că în el au existat întotdeauna doi oameni, doi oameni care nu se cunoşteau. Nu se iubeau unul pe celălalt. În viaţa lui Adrian s-au petrecut nişte paradoxuri aproape incredibile. Mai ales fiind un băiat care gândea şi simţea în cadrul acestei profesii, a ceea ce făcea el. Viaţa a fost din acest punct de vedere extrem de generoasă şi extrem de nedreaptă cu el. L-a înălţat unde l-a înălţat, săpând în adânc, săpând în trupul şi-n sufletul lui goluri care nu s-au mai putut umple”, spunea atunci Constantin Codrescu.
Pe lângă cuvintele-i calde, blânde, uşor încărcate cu regret şi amintirile de nepreţuit, Constantin Codrescu mi-a oferit şansa să asist la examenul de licenţă al studenţilor săi, ultima generaţie pe care a călăuzit-o. Apoi, până la poveştile despre viaţa sa n-a mai fost decât un pas. „Bunicii mei au fost icoana mea de la Huși, de unde sunt eu. De altfel, am scris și în cartea mea acest lucru. M-a tulburat clipa când am fugit cu bunica de la limanul Nistrului, speriat de faptul că toată lumea se refugia și se îngrozea de perspectiva acelei stele roșii care începuse să se întindă. E o amintire foarte dureroasă, pentru mine, copil fiind, și nu am putut să mi-o scot din minte. Icoana bunicilor și chiar a străbunicii, pe care au reușit să o cunosc în acel orășel.
Am avut o profesoară minunată, am avut un asistent minunat. Pe doamna Aura Buzescu, asistent fiind Vlad Mugur și mai târziu, în ultimul an, Alexandru Finți. Am avut șansa unor oameni în primul rând Oameni, care iubeau cultura în toate manifestările ei. Îndemnurile și exemplele lor n-au urmărit decât generozitate și adevăr, dar şi o anumită cinste pe care atât cât am putut am încercat să o păstrez și să o transmit și eu la rândul meu. Din 1951 am funcționat ca şi cadru didactic, mai timid la început, dar apoi, încet, încet am ajuns să conduc un institut, chiar de limbă română la Târgu-Mureș. M-am socotit foarte bucuros și foarte mândru, chiar dacă în lumina unor absurde neînțelegeri, pentru că am înființat această școală.
E minunat. Cu mare durere și regret a trebuit să mă retrag. Eram și obosit. E rândul altor generații, dar a fost o profesie dragă sufletului meu tocmai pentru că era apropiată celeilalte, de actor. Se îngemănau într-un mod fericit, mai mult decât fericit. Mulțumesc tinereții din dumneavoastră pe care eu cu tot sufletul o invidiez, căci nu o mai am și o mai găsesc doar cu sufletul și inima”, povesteşte marele actor, cu glasul topit de emoţie.
Aceşti ani care au trecut de la acel moment nu au fost uşori pentru nimeni, cu atât mai mult pentru actorul ieşit la pensie de ceva vreme. Dacă m-a învăţat însă ceva, acel ceva a fost că experienţele te ajută să înveţi şi te obligă să te schimbi în bine. În vremea înţelepciunii numite acceptare, Constantin Codrescu nu face notă discordantă. „Anul acesta a fost pentru mine destul de complicat. M-am trezit în fața unor stări pe care mental le gândeam, încercam să le așez într-o anumită ordine, dar care m-au surprins în clipa în care m-am trezit în fața lor. Deodată m-am văzut fără ținta mea de-o viață, munca directă pe care am făcut-o.
Am încetat să mai funcționez la facultate, justificat. Vârsta reclamă lucrul acesta, ce să-i facem! De asemenea, am încetat colaborările cu radioul, cu televiziunea. La televiziune am avut onoarea unor momente aniversare, am fost și eu acolo, undeva, dar radioul și-a încetat prezența în viața mea, din păcate. O colaborare cu teatrele e extrem de dificilă. S-a produs un justificat schimb de generații. La vârsta mea, din păcate, am rămas printre cei câțiva care mai încă zâmbim vieții, inevitabil încercând să ne convingem că așa este firesc, cu toate că în meseria noastră sunt anumite momente de excepție care firesc ar fi să arate altfel.
Nu acuz pe nimeni, așa e viața, destinul și așa mai departe. Zilele trecute, mă raportam la încercarea mea de rememorare a atitudinii mele față de generația de dinaintea mea și față de care aveam o formă nu numai de respect, ci şi de smerenie, lucru care din păcate s-a cam topit, nu mai există. Mă gândesc şi la studenții mei pe care torentul acesta numit viaţă i-a luat cu el acum”.
La 9 ani era un copil novice, necunoscător, dar martor la o serie întreagă de evenimente tulburătoare pentru destinul familiei sale și pentru sine. „Este obsesia mea, am scris și eu o carte despre mine, despre viața mea, și vreau acum să încerc cu disperare să pun și eu în pagină un gând care mă topește. Acest frumos strigăt pe care-l aveam de când eram copil, de când înălțam zmeul în înalturi, de când ascultam imnul cântându-se, acest Uraaaaaa, infinit. Un strigăt superb ale cărui aripi s-au pierdut și astăzi în fața mea nu mai există decât un singur și trist și cumplit strigăt care este Ura. Ura în fața vieții, ura unuia față de altul, ura față de adevăr.
Este cumplit. Cam în limitele acestea simt că e mai bine că stau izolat. Nu mai am putere să lupt, nu mai putere să accept spectacolul de astăzi de la televizor. Nu mai știm să iubim, am spus-o de multe ori. Am uitat complet să iubim. Partea de negru, de demon din noi a triumfat absolut. Nu mai iubim, ci urâm cu o generozitate și cu sfidarea tuturor adevărurilor. Incredibil! O spun eu la vârsta mea. Mă bucur doar că trăiesc și că toți cei din preajma mea sunt sănătoși și doresc să mai fiu și eu alături de ei. Atâta tot, restul rămâne în puterea Celui de Sus, care este singurul Adevăr, singurul absolut și singura credință posibilă. V-aș ruga să lăsați adevărurile pe care vi le-am spus și să nu le înfrumusețați, că e păcat!”, şi-a încheiat pledoaria pentru viaţă marele actor.
Emoţia întâlnirii şi-a lăsat amprenta pe fiinţa mea definitiv şi irevocabil, de aceea reverenţa mea este atât de adâncă în faţa acestui spirit numit Constantin Codrescu.