Slujitorii regimului comunist, cei mai mulți provenind din familii de joasă extracție, simțeau o plăcere josnică să-i persecute și să-i umilească pe oamenii din lumea bună de altădată.
Arestată la 16 ani, din motive politice, Maria-Ioana Cantacuzino, fiica lui Constantin Cantacuzino și a Ancăi Cantacuzino ( înainte de căsătorie – Diamandi) și nepoata lui George Enescu și a Marucăi Cantacuzino, era brutalizată de gardienii închisorii și strigată bajocoritor: „Cantacuzino, ia-ți boarfele și mișcă!”.
Puțină lume știe că printre cei 2.000.000 de deținuți politici și deportați din timpul lui Gheorghe Gheorgiu-Dej s-a aflat și descendentul unei familii de împărați bizantini, Alexandru Paleologu. S-au făcut numeroase investigații pentru stabilirea exactă a genealogiei fostului deținut politic, dar cea mai bună dovadă a originii sale ilustre o constituie chiar cărțile de idei pe care le-a scris după ieșirea din închisoare, toate de o simplitate elegantă.
Acum, după moartea lui Alexandru Paleologu, avem încă o confirmare: distincția, inteligența visătoare și umorul fin cu care se manifestă în spațiul public fiul său, Toader Paleologu, neverosimil personaj aristocratic printre oamenii politici de azi.
Dar să revin la Alexandru Paleologu. Iată portretul pe care i-l face Tudorel Urian, un foarte bun critic și istoric literar, care i-a consacrat o carte: „Apariţiile publice de după 1990 ale lui Alexandru Paleologu au fost de mare efect, tot mai rafinate cu înaintarea în vârstă a scriitorului. Costumelor impecabile, cu nelipsita batistă în buzunarul de la piept, cămăşilor şi cravatelor atent asortate, pantofilor strălucitori li s-a adăugat în anii din urmă faimosul baston cu cap de argint.”
În ceea ce privește calitatea sa de ipotetic descendent al dinastiei Paleologilor, Alexadru Paleologu avea propriul său raționament: „...argumentul cel mai probant, care mie îmi place cel mai mult și-l găsesc cel mai convingător asupra acestei ascendenţe, este ce am citit la Charles Diehl, La vie byzantine, că Paleologii ăştia erau bărbaţi distinşi şi frumoşi, deştepţi şi cultivaţi şi, mai ales, aveau un dar formidabil al râsului: râdeau cu o poftă nebună, zic cronicarii, de se zguduiau ferestrele Augusteonului de cât râdeau ei! Ei, aici îmi recunosc o constantă”.
Alexandru Paleologu (1919−2005) a plătit scump pentru „vina” de a fi un om ales. Între 1950-1956, urmărit de Securitate, trăiește ascuns, sub un nume fals, cea mai mare parte din timp la Câmpulung, unde îi cunoaște pe C. Noica și N. Steinhardt. C. Noica îl determină să-i aprofundeze pe Platon, Goethe, Kant, Hegel, Heidegger, să-și perfecționeze cunoștințele de limba germană, să învețe greaca veche.
În 1956, înşelat de „dezgheţul” ideologic de după moartea lui Stalin, crede că nu mai trebuie să se ascundă şi se angajează ca cercetător ştiinţific la Institutul de Istorie a Artei (secţia de artă medievală), din Bucureşti. În 1959 este arestat și condamnat, din motive politice, la 14 ani de muncă silnică.
Graţiat în 1964, îşi reia munca de cercetător la Institutul de Istorie a Artei (de data aceasta în cadrul secţiei de istorie a teatrului). În 1967 se transferă ca secretar literar la Teatrul „C. Nottara”, iar în 1970 la Editura Cartea Românească, în calitate de lector (de aici se va pensiona în 1976).
Cartea de debut, Spiritul şi litera, îi apare în 1970, la 51 de ani, şi este primită cu interes de critica literară. A doua, Bunul simţ ca paradox, 1972, are şi mai mare succes, producând o nemaiîntâlnită fervoare intelectuală în mediile literare şi artistice şi situându-l pe autor, pentru multă vreme, în centrul atenţiei.
După căderea lui Ceaușescu, în scurtul răstimp de entuziasm față de intelectuali al guvernanților de atunci, este numit ambasador al României la Paris. De acolo, de la distanță, se solidarizează cu manifestanții anticomuniști din Piața Universității, pe care Ion Iliescu îi numește „golani” și este destituit.
În acelaşi an îi apare la Paris, în limba franceză, volumul intitulat Souvenirs merveilleux d’un ambassadeur des golans. Întors în ţară, devine membru fondator al Partidului Alianţa Civică (1991) şi senator (1992). Stârneşte vâlvă declarând, în presă, că a acceptat cu ani în urmă, formal, să colaboreze cu Securitatea, nemaiputând să reziste presiunilor din partea acesteia.
Mărturisirea nu numai că nu-l discreditează, dar îl prezintă ca pe un posibil model de franchețe și asumare a răspunderii într-o epocă în care foștii securiști și informatori își ocultează trecutul.
Om de modă veche şi strălucit reprezentant al spiritului liberal, erudit care nu face paradă de erudiţie, orator cu un stil elegant şi causeur plin de farmec, Alexandru Paleologu este invitat în perioada postcomunistă la cele mai diverse reuniuni, savante sau mondene, elitiste sau populare. Şi peste tot cucereşte asistenţa, fără efort, fiind pur şi simplu el însuşi (este vorba, bineînţeles, de un „el însuşi” elaborat şi rafinat).
Îl contestă numai foştii comunişti şi propagandiştii de dată recentă ai „corectitudinii politice”.