Privesc cu surprindere și îngrijorare, vorba unui clasic în funcție, cum de mai bine de 30 de ani, democrația din țara noastră a câștigat necontestat alegerile, dar a pierdut de fiecare dată puterea. Pornind de la definiția dată de filozofia greacă conceptului de democrație, acela al puterii ce aparține poporului, la fel ca orice om cu rațiune, m-aș fi așteptat ca poporul să își ceară dreptul la democrație.
Dar democrația întruchipează pentru unii procurori torționari, sentințe absurde, lipsa răspunderii magistraților, protocoale secrete, echipe mixte între procurori și ofițeri de informații, care sunt tot atâtea sintagme ce definesc deja o nouă formă de democrație și o viziune cu totul originală, dacă nu absurdă, a unui altfel de stat de drept. Nu există aproape nicio diferență între judecătorii din vremea Vechii Securități, ce condamnau pe bandă rulantă pentru infracțiuni strict politice și cei ai Noii Securități, care au condamnat și o fac în continuare la fel de politic, dar pentru așazise infracțiuni de corupție, inventate din condei. La fel ca acum jumătate de veac, dictatura se instaurează prin manipulare și judecători controlați. Pare însă că sistemul abject de interese, relații, delatori și informatori, construit timp de un deceniu de un președinte și perfecționat de alt președinte a atrofiat până la dispariție nu doar bunul simț juridic, ci și pe cel politic, ce părea a renaște în perioada imediat postdecembristă.
Sistemul de valori ce guvernează marile partide de pe scena politică ține cu tot dinadinsul să ne arate neputința de a se conduce și a ne conduce. De la butada celor 15.000 de specialiști, cu care ne amenința dreapta venită la guvernare pe o speranță deșartă de mai bine, s-a ajuns la angajarea în viața publică, pe spezele voturilor câștigate cu greu de organizațiile din teritoriu, a unor nimeni cu aparențe de mari oameni politici. Zic aparențe întrucât, pe de o parte, cei trecuți deja la istoria politicii s-au dovedit a fi parteneri de nădejde ai Statului Paralel, iar cei aflați încă în funcții se străduie zilnic din răsputeri să urmeze celor dintâi.
Este greu de acceptat pentru orice om politic cu minimă reprezentare a realității sociale în care ne aflăm și, în egală măsură, pentru orice votant asumat al unui partid politic, susținerea necondiționată a tot felul de parlamentari obscuri, manechine obosite, profesorași de provincie, bibliotecari de profesie, secretare de viitor, persoane care altfel au trecut doar de la stadiul de foste speranțe la cel de viitoare deziluzii.
Și, cu toate acestea, trebuie să alegem. În această atmosferă bulevardieră, votul pare mai degrabă o pedeapsă decât un drept. Căci votăm parcă cu de-a sila, cu speranța că nu vom mai vedea prin funcții și demnități degrabădornicii de fotolii publice ori de sinecuri europene, nechemați salvatori ai patriei, promotori de conjunctură ai interesului național, pisicuți deghizați în oameni politici, marinari obosiți de cârdășiile securistice, săritori în piața publică … și alte asemenea lugubre personaje.
Arc peste timp, după ce am ales un fost primar și fost președinte, ce se urca pe mormane de gunoi și înjura la precupeți, am ajuns tot la un fost primar și viitor fost președinte ce ne strigă: ”Liniște, băi! Ce obrăznicie!” Și atunci nu ne rămâne decât să ne amintim ce spunea Aristotel: „Ori de câte ori suntem în îndoială, trebuie să alegem calea prin care greșim mai puțin”. Așa că: ”Votez și plâng … Votez!”