La 13 ani, era deja sufletul spectacolelor pe care le organiza singură, de la partea de scenariu, la cea de regie şi scenografie. Adevărata vocaţie, însă, aceea de designer vestimentar, şi-a descoperit-o în clasa a 9-a, când a devenit managerul unei tabere de iniţiere în arte plastice. Astăzi, la capătul unei experienţe de peste 18 ani în domeniul creaţiei vestimentare, Laura Caraman este singurul producător român de kimonouri, care benefi ciează de parteneriate solide încheiate cu Ambasada Japoniei şi artişti renumiţi din Ţara soarelui răsare care au acceptat să îi dezvăluie secretul realizării veşmântului cu specific nipon.
Are 31 de ani, un zâmbet larg întipărit pe faţă şi o dorinţă nestăvilită de a scormoni mereu în căutarea noului. De altfel, principiul japonez, despre existenţa căruia a aflat la începutul iniţierii de la unul dintre profesorii ei în arta niponă – cel pe care-l alintă Tomita sensei (profesor, n. red), şi anume să o iei întotdeauna de la unu, chiar dacă ai mai făcut acest lucru şi ai ajuns deja la zece, pentru că, indiferent de gradul de pregătire la care ai ajuns, întotdeauna ai ceva nou de învăţat, este propriul său principiu după care se ghidează în viaţă.
Prima creaţie, rochia cu fulgi de găină
Prima sa creaţie vestimentară a fost realizată puţin înainte de a împlini 14 ani. Rochia cu fulgi de găină. Aşa a botezat-o. „Pe la 13 ani, m-am apucat să realizez prima creaţie. Am luat o rochiţă de-a mea, mai veche, am puso pe pat şi am început să o privesc îndelung. „Ce să-i fac eu să nu mai semene cu ce e?”, mă tot gândeam şi, la un moment dat, am ştiut. Va fi o rochie cu fulgi de găină”. Izbucneşte în râs, iar în ochi îi dansează licărul năstruşnic al amintirii. „Am descusut-o şi am dat iama în rezerva maică-mii de fulgi, pregătiţi pentru a face perne. M-am chinuit ore întregi până am reuşit să scot ceva din rochiţa aia. Dar a meritat”, continuă ea povestea despre primul produs marca Laura Caraman. În ceea ce priveşte talentul şi priceperea la cusut, mărturiseşte că bunicii dinspre tată, fostă croitoreasă de lux pe vremea lui Ceauşescu, i le datorează. „Făcea rochii pentru protipendada Bucureștiului. Lucra pe comandă, de acasă, iar eu trăgeam mereu cu ochiul să văd cum procedează. Aşa am prins meșteșugul”, mărturiseşte Laura.
80% cusut de mână
„Nu este propriu-zis un kimono ce fac eu. Respect tiparul clasic după care este creat, specific japonez, dar mă ghidez şi după propria viziune: inserez elemente moderne din istoria contemporană niponă, unele chiar din culturi străine, cum ar fi motive inspirate din Egiptul antic sau Grecia antică”, recunoaşte Laura.
Materialele necesare realizării kimonoului la procură din România: „Un gen de mătase cu profil sintetic, rar bumbac şi, de cele mai multe ori, piersică (tot un gen de mătase, dar sută la sută sintetică, n.red.). Materialul nu trebuie să fie nici foarte rigid, dar nici foarte fluid. Cât priveşte lucrătura kimonoului, aproape 80 la sută este cusut de mână. Dacă îl cos la maşină, nu îmi stau cusăturile. Nu se aşează, iar produsul final nu mai poate fi îmbrăcat după obicei”, explică designerul.
Prima maşină de cusut, Zingerul de la tată
„M-am născut în casă cu o astfel de maşină, Zinger. Era un model vechi, iar mie îmi plăcea la nebunie să mă joc cu pedalele ei. Mai târziu, a devenit ceva serios. Am început să îndrăgesc cusutul la maşină. La 14 ani, tata mi-a cumpărat un model nou, tot un Zinger, pe care-l păstrez cu sfinţenie în atelierul meu din Bucureşti”, rememorează ea începutul. Primele lucrări serioase încep să prindă contur în clasa a IX-a, când, elevă fiind la Liceul de Arte plastice Nicolae Tonitza, organizează spectacole pe bandă rulantă şi descoperă gustul pentru piese vestimentare axate pe culturi tradiționale. „Egiptul antic, Grecia antică, Amazonia, ameriindienii. Astea mă atrăgeau pe mine. Erau culturi vechi, cu tot felul de simboluri, fiecare dintre ele cu o alură specială”, recunoaşte tânăra. Mai târziu, în anii Facultăţii de Artă din Bucureşti - secţia modă, face cunoştinţă cu lumea fasinantă a culturii nipone.
3 ore sunt necesare pentru a îmbrăca un kimono
De aproape 10 ani a avut nevoie Laura pentru a putea intra în lumea creatorilor de kimono. „Nu este deloc uşor. Cel mai simplu veşmânt nipon de acest gen necesită o muncă de două săptămâni. Pentru cel cu imprimeuri, sofisticat, ai nevoie şi de trei luni de muncă asiduă”, mărturiseşte ea. Spune că, pentru a ajunge să deţii taina confecţionării kimono-ului, este obligatoriu să urmezi cursuri intense de ceremonie a ceaiului, un obicei specific nipon. „Sunt multe lucruri pe care trebuie să le înveţi. Cum să îmbraci un kimono, de exemplu - sunt peste 22 de accesorii cele pe care trebuie să le îmbraci pentru a te înveşmânta în el, ceea ce face ca procesul de îmbrăcare să dureze de la o jumătate de oră, până la 3 ore. Pe urmă, trebuie să înţelegi chimia mişcării, să pricepi pentru ce a fost el făcut, la ce se foloseşte, întreaga filosofie care stă în spatele conceptului de kimono”, punctează tânăra.
Yukata, cel mai vândut produs
Produsele realizate de Laura sunt făcute pe comandă. „E greu să vinzi astfel de haine în România, dar nu imposibil”, spune tânăra care mărturiseşte cu o sinceritate dezarmantă că e „singura nebună din România care face kimonouri. Nu am studiat deloc piaţa. Pentru că eu m-am apucat de realizat kimonouri nu pentru o piaţă de desfacere, ci pentru răsfăţul de a intra în contact cu lumea fascinantă a Niponiei. Yukata, varianta de vară a kimonoului, este cel mai bine vândut kimono al Laurei. „Se îmbracă mult mai uşor şi este mult mai accesibil ca şi preţ: în jur de 300 de lei”, mai explică ea.
„Vei ajunge mare!”
„În noiembrie 2017, a fost invitat în România un designer japonez cunoscut şi apreciat. Nobuaki Tomita, căruia eu îi spun Tomita sensei, a realizat kimono-uri pentru foarte multe filme tradiţional japoneze şi este un fin cunoscător al artei vestimentare. L-am cunoscut la o paradă de kimono-uri pe care a avut-o la Universităţii RomânoAmericană şi i-am prezentat munca mea. „Nu sunt autentice, dar au ceva special. Îţi pui amprenta pe ceea ce faci şi ăsta nu-i puţin lucru. Continuă să lucrezi. Vei ajunge mare!”. Aşa mi-a spus. Iar eu l-am ascultat. O fac şi acum!”, rosteşte cu mândrie în glas.