După ce zilele trecute aflam că George Copos şi-a şters vreo 150 de zile de puşcărie pentru inspiraţia pe care a avut-o în închisoare şi care i-a permis să scrie câteva cărţi în timp record, o glumă dulce-amăruie circula pe internet: Mircea Cărtărescu ar vrea şi el la puşcărie, argumentând că aceasta este singura sa şansă de a lua premiul Nobel.
Perioadele lungi de detenţie nasc scriitori, chiar dacă până atunci, în multe cazuri, ultima carte pe care au citit-o a fost probabil abecedarul. Gigi Becali a scris vreo trei cărţii după gratii, George Copos a stat cu 150 de zile mai puţin la puşcărie pentru că îl lovise inspiraţia, Adrian Năstase şi-a scurtat şi el zilele de detenţie după ce s-a apucat de scris, înţeleg că şi Gică Popescu are acum aceleaşi preocupări, şi exemplele pot continua. O carte scrisă este echivalentă cu o scădere de 30 de zile din totalul anilor pe care judecătorii i-au considerat potriviţi pentru faptele săvârşite, deci chiar merită să ajungi scriitor după gratii.
Faptul că revolta publică în jurul acuzaţiilor de plagiat privind o lucrare ştiinţifică de-a lui George Copos a fost atât de ştearsă demonstrează însă că nu ne impresionează furtul intelectual şi că ne-am obişnuit cu el de la Ponta încoace. Cam asta mi se pare că e percepţia publică, dar cred că ar trebui să avem alte pretenţii de la lege.
De aceea, cred că ar trebui eliminată prevederea din lege care le permite condamnaţilor să îşi şteargă 30 de zile de detenţie la fiecare carte scrisă. Trăieşte cineva cu iluzia că lucrările respective sunt scrise de ei, în cazul “fericit” în care nu sunt plagiate? Şi mai ales, nu credeţi că “lucrările ştiinţifice” scrise după gratii reprezintă o palmă dată tuturor licenţiaţilor, absolvenţilor de masterate şi doctorate, scriitorilor, cercetătorilor, etc., cei care au muncit serios şi fără să-şi plagieze lucrările de diplomă?