Nu înţeleg şi pace – şi nu sunt deloc singurul - de ce ar trebui noi, populaţia, să donăm bani proprii şi statul, aşişderea, de la buget (adică, tot din dările noastre), ca să cumpărăm de la nişte cetăţeni români o sculptură de mare valoare, creaţie renumită a lui Constantin Brâncuşi, artist român de talie mondială, confiscată abuziv de autorităţile comuniste şi retrocedată recent urmaşilor proprietarului ei de drept.
Cum această sculptură de Brâncuşi, una dintre puţinele sale lucrări de mici dimensiuni care au avut norocul să rămână în ţară, nu poate fi tranzacţionată pe piaţa internaţională de artă şi nici nu poate părăsi definitiv România, fiind evaluată şi clasată în categoria juridică „Tezaur” a patrimoniului cultural naţional mobil, mă gândesc că nu mai are nicio importanţă dacă aceasta va continua să fie în regim de proprietate privată. Ea poate fi vândută oricui altcuiva, aflat cu domicilul stabil în România. Condiţia este ca, aflată în proprietate privată, să i se asigure sculpturii respective un mediu de conservare şi de protecţie adecvat, cu control periodic, fiind vorba de o creaţie artistică cu valoare de tezaur naţional. Ea nu poate fi păstrată într-un apartament de locuit, expus oricând efracţiei, ci, în cazul în care nu este închiriată în termeni legali de către proprietari, spre expunere într- un mare muzeu sau galerie de artă din ţară, pe termen limitat/ nelimitat, ar trebui imperativ ocrotită în camera de valori a unei bănci importante din Capitală. Deci, de ce toată tevatura asta de până acum? Mai sunt cumva şi oarece interese oculte?
Mă întreb, adesea, de ce multe persoane, indiferent de poziţia lor socială, în eventualitatea că sunt conştiente ori nu de unele lacune în cultura lor generală sau nu se pricep într-un anumit domeniu ce presupune cunoaştere, au totuşi – să zicem – tupeul de a vântura cu lejeritate verdicte publice asupra acestuia, când, de fapt, ar trebui să aibă decenţa de a avea reţineri în a se exprima. Aşa se întâmplă şi în aceste zile, când apar în mass-media comentarii total absurde, chiar şi pe reţele de socializare online. Mă refer la unele comentarii habarniste, emise în legătură cu valoarea artistică a „Cuminţeniei Pământului” sau a recentului ansamblu sculptural comemorativ „Aripi”, ridicat de cunoscutul artist Mihai Buculei în faţa Casei Presei din Bucureşti. Este adevărat, că ocazia de a posta online oricine, orice, inclusiv pe reţelele de socializare, este efectul suprem al democraţiei şi nu trebuie cenzurat, ci luat ca atare.
Nu pot încheia fără a-l întreba, din curiozitate, pe cel ce a avut prilejul de a lucra la restaurarea „Cuminţeniei Pământului”, de ce, dacă operaţiile de restaurare s-au desfăşurat în condiţii de siguranţă maximă, bănuiesc, în incinta unui mare muzeu de artă bucureştean, sub coordonarea apreciatului sculptor restaurator Aurel Stâncă Olteanu, a trebuit să fie înarmat cu pistol, aşa după cum povesteşte? Împotriva cui, a colegilor? Este hilar ceea ce spune!