Citesc, siderat, o transcriere a declarațiilor făcute deunăzi, la postul DIGI 24, de fostul Avocat al Poporului, Gheorghe Iancu, profesor de drept constituțional la Facultatea de Drept din cadrul Universității București. Spun siderat întrucât argumentația dumnealui – conform căreia numirea șefului S.I.E. n-ar trebui făcută de Parlament – poate fi demontată ușor chiar și de către un jurist amator ca mine.
Zice dom’ profesor: „Textul Legii 1/1998, care este legea S.I.E., spune că directorul S.I.E. este propus de președinte și numit de C.S.A.T. Așa spunea legea. Constituția spune însă altfel, din 1991 încoace. Spune, la articolul 65, că acesta este numit de camerele reunite ale Parlamentului. Întrebarea pe care și-o pune toată lumea este: cine se aplică?” O întrebare retorică, desigur, la care dom’ profesor își răspunde singur: „Se aplică legea!”
Explicația lui Gheorghe Iancu e următoarea: „Există un principiu în drept, pe care oamenii nu-l cunosc, și anume: legea specială bate legea generală”.
Întrucât sunt multe prostii, în doar câteva propoziții, să le luăm pe rând.
1. Constituția din 1991, la articolul 62 (nu 65, cum susține marele constituționalist!) nu se referea decât la numirea șefului S.R.I.: „Camerele se întrunesc în şedinţă comună pentru: (...) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorului Serviciului Român de Informații şi exercitarea controlului asupra activităţii acestui serviciu”.
2. Deși ființează ca instituție încă din 1990, în baza unui decret al C.F.S.N., iar sub denumirea de S.I.E. apărea în mai multe legi (cea a C.S.A.T. din 1990, cea a siguranței naționale din 1991), serviciul de spionaj are o lege de funcționare și organizare, în vigoare și astăzi, care datează din 1998. Carevasăzică, ea nu contrazicea pe atunci Constituția în ceea ce privește numirea directorului, după cum am arătat la punctul 1.
3. Contradicția a intervenit în momentul revizuirii Constituției (în 2003), când în legea fundamentală, la articolul 65, a fost introdusă o nouă formulare: „Camerele îşi desfăşoară lucrările şi în şedinţe comune, potrivit unui regulament adoptat cu votul majorităţii deputaţilor şi senatorilor, pentru: (...) numirea, la propunerea Preşedintelui României, a directorilor serviciilor de informaţii şi exercitarea controlului asupra activităţii acestor servicii”. Din acest moment, numirea șefului S.I.E. trebuia să fie (și a fost, de fiecare dată!) făcută de Parlament.
4. Argumentul lui Gheorghe Iancu – și anume principiul „legea specială bate legea generală” – nu este, vorba tizului său, Nenea Iancu, în chestiune. Acest principiu, care are de fapt două fațete, sună așa: „specialia generalibus derogant” (norma specială derogă de la norma generală) și, respectiv, „generalia specialibus non derogant” (norma generală nu derogă de la norma specială). Dar niciuna dintre ele nu sunt aplicabile, pentru că în cazul de față nu vorbim despre două legi – una specială și alta generală –, ci despre o lege oarecare și, respectiv, despre Constituție. Or, după cum este statuat chiar din articolul 1 al Constituției, ea are întâietate: „În România, respectarea Constituţiei, a SUPREMAȚIEI sale şi a legilor este obligatorie”.
5. Chiar și cineva care nu este absolvent de științe juridice, dar a pus în viața lui mâna pe un dicționar, înțelege o definiție simplă: SUPREMAȚIE înseamnă „superioritate absolută”. Prin urmare, toate celelalte legi trebuie să izvorască din Constituție și să i se supună. De aceea, mai este numită și legea FUNDAMENTALĂ, pentru că ea stă la baza întregii construcții legislative. Ne-o confirmă, apăsat, nu doar constituționaliștii, ci și cei care împart dreptatea. Iată ce conține o analiză după care se ghidează C.S.M.: „Dintre normele interne ale României, la vârful ierarhiei se află Constituţia. Supremaţia acesteia este stabilită în mod expres în art. 1 alin. 5 din Constituţia României. Sub Constituţie se află legile. Acestea pot fi adoptate în baza Constituţiei şi în limitele stabilite de aceasta”. Textul integral, aici: http://www.csm1909.ro/csm/linkuri/26_10_2010__35580_ro.doc
6. În sfârșit, dincolo de filosofia dreptului, mai există și bunul simț. Ceea ce susține dom’ profesor – citându-l pe președintelui C.C.R., Augustin Zegrean, potrivit căruia numirea șefului S.I.E. de către C.S.A.T. „e neconstituțională, dar e legală” – mi se pare că ține de domeniul absurdului. Cu alte cuvinte, haide să greșim, pentru ca, în urma unei eventuale sesizări, să se poată constata greșeala. E ca și cum am spune că, întrucât în cazul violului acțiunea penală se pune în mișcare la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, nu putem sări în ajutorul victimei tăvălite și trebuie să stăm cu mâinile încrucișate până când se ridica de jos pentru a depune reclamație la poliție!
7. Și, ca o ultimă observație, să ne amintim de ce părinții Constituției au trecut numirea și controlul serviciilor de informații în atribuția legislativului. Pentru că așa e în orice democrație care se respectă! Numai într-o dictatură se întâmplă ca „stăpânii secretelor” să fie numiți și controlați de puterea executivă. După modelul pe care-l cunoaștem: „Securitatea, brațul înarmat al Partidului”.
Mult înaintea constituționaliștilor, Aristotel credea că scopul real al legii trebuie să fie promovarea virtuții. Dom’ profesor Gheorghe Iancu, mai lăsați chichițele politico-avocățești și întrebați-vă, din când în când, care este de fapt sensul legilor pe care le predați la școală. Kafka, din câte știu, nu este inclus în bibliografia obligatorie. Deși, la ce se întâmplă în România zilelor noastre, poate că n-ar fi rău!