"Pe prizonierii de azi i-am luat dis-de-dimineață de lângă stația Zavodi. Erau zece inși. N-aveau pe ei decât rufăria, în clipa în care i-am prins. Un maldăr de haine zăcea lângă polonezi: era un șiretlic al lor cu care voiau să ne facă să nu deosebim după îmbrăcăminte ofițerii de soldați. Își aruncau ei singuri veșmintele, însă de data asta Trunov hotărâse să afle adevărul.
- Ofițerii să iasă înainte!- ordonă el, apropiindu-se de prizonieri și scoțând revolverul.
Atunci ieși din mulțime un om slab și bătrân, cu oasele văzându-i-se pe spinare, cu fălci gălbejite și urechi clăpăuge.
-Gata război..., spuse el cu un entuziasm de neînțeles, toți ofițerii au fugit, gata război...
Bătrânul se sufoca, începu să se clatine, plânse cu lacrimi fierbinți și apoi căzu în genunchi înaintea lui Trunov, însă Trunov îl împinse în lături cu sabia.
-Ofițerii voștri sunt niște porci, spuse comandantul de escadron. Au aruncat aici efectele astea... Uite, cui i s-or potrivi hainele astea, s-a zis cu ăla, uite, fac probă... Și îndată, comandantul de escadron alese din grămada de zdrențe un chipiu cu tresă și îl puse pe capul bătrânului.
- Se potrivește! mormăi Trunov, apropiindu-se și șoptind: E taman pe tine.... Și-i vârî prizonierului sabia în beregată. Bătrânul căzu, zvâcni din picioare, iar din gâtlej îi izbucni un pârâu spumos de culoarea mărgeanului..."
Isaak Babel este azi un scriitor uitat. Pe nedrept. Cu siguranță că o bună parte din cititorii de azi preferă "Suge-o Ramona", și nu "Armata de cavalerie" a scriitorului rus... A fost acuzat, în 1928, că ar fi reflectat inexact vitejia cavaleriștilor roșii și până la urmă, cu toată recunoașterea internațională, este arestat în urma unui denunț, în 1939. A încetat din viață în 1941.
De ce mi-am amintit azi de scena descrisă de acest scriitor de geniu, dispărut în plină ascensiune, e relativ simplu. Fiindcă revin, aproape în fiecare zi pe scena publică a abuzurilor inimaginabile pe care le fac milițienii - eroii din linia întâi-.
Zilele trecute au "arestat" un cântăreț grec, Nikos Papadopulos. Am auzit mărturiile lui, oripilat. Suspectat de a fi infectat cu Covid, acesta a fost bruscat, urcat cu forța într-o dubă pentru infractori, cu gratii și dus undeva la Techirghiol, în carantină forțată. Trec peste toate amănuntele acestei incarcerări, care aduc, ca spirit, cu ce se întâmplă în secvența descrisă de Babel. Ne găsim în situația de a fi prizonieri în propria noastră țară, iar autoritățile, prin tot felul de "eroi", fac tot posibilul să rămână în "linia întâi".
Deși O.M.S. recomandă ca cei infectați cu Covid și care nu prezintă simptome să fie tratați și izolați în propria casă, în România - singura țară din lume în care se procedează așa -, ei sunt vânați cu arcanul. Li se instituie ad-hoc o stare de arest și sunt duși, împotriva voinței lor, în așa zise spitale Covid. De ce alege România, prin cei ce ne conduc politic, această barbară încălcare a Drepturilor Omului, e greu de spus. Până acum, n-am primit nici un răspuns oficial.
Cu toate astea, puțini dintre români au fost oripilați de aceste încălcări grosolane ale drepturilor. Seneca susținea că ceea ce ne provoacă enervarea și furia sunt credințele noastre naive pe care le avem despre viață și, mai ales, despre ceilalți oameni. În mod normal, gradul nostru de enervare și frustrare este determinat de ceea ce credem despre normalitate. Dacă plouă, nu ne enervăm, pentru că ploaia se numără printre așteptările noastre.
La fel, dacă merităm un lucru și acela nu ne este dat, asta ne creează o suferință. "Cele mai puternice crize de furie sunt provocate de evenimente care încalcă regulile de bază ale existenței”, spune De Botton, și are dreptate. Și atunci, de ce suntem noi, românii, în majoritatea noastră, atât de impenetrabili la mesajele și acțiunile dure ale conducătorilor? De ce acceptăm atât de ușor să fim călcați în picioare?
Într-un interviu publicat de The Telegraph sâmbătă, 23 mai 2020 biofizicianul și chimistul Michael Levitt, profesor la Universitatea Stanford și câștigătorul premiului Nobel în 2013, a avertizat că izolarea (așa-numitul „lockdown”) nu a salvat nicio viață. Dimpotrivă, spune savantul britanico-americano-israelian: măsura este posibil să coste vieți, a adăugat omul de știință, estimând că Marea Britanie va scăpa de Covid-19 în câteva săptămâni.
După toate aparențele, modelul matematic propus de către epidemiologul Neil Ferguson – profesor la prestigiosul Imperial College – a avut o mare putere de convingere asupra guvernului britanic, care astfel a abandonat politica imunității de turmă în favoarea carantinării populației și a închiderii firmelor, notează The Telegraph. Cu toate acestea, strategia lui Ferguson nu a fost altceva decât o parte dintr-un inutil „virus al panicii”, care s-a răspândit în rândurile liderilor politici mondiali, a subliniat profesorul Levitt.
Laureat al premiului Nobel pentru chimie în 2013, pentru „dezvoltarea modelelor multiscalare pentru sisteme chimice complexe”, Michael Levitt insistă de două luni încoace că planeta va învinge coronavirusul mai repede decât prevăd majoritatea experților.
„Cred că izolarea nu a salvat nicio viață. Cred că s-ar putea să coste vieți. Va fi dus la evitarea câtorva decese în accidente rutiere, dar daunele sociale – violență domestică, divorțurile, alcoolismul – au fost extreme. Iar la asta adăugați-i pe cei care nu au fost tratați pentru alte afecțiuni. Cred că adevăratul virus a fost virusul de panică. În Europa, nu cred că a oprit virusul altceva decât un fel de epuizare (n.r. în original: „burnout”). Din motive care nu mi-au fost clare, cred că liderii au intrat în panică și oamenii s-au panicat și cred că a fost o lipsă uriașă a discuțiilor."
Lipsa discuțiilor... Lipsa dezbaterii publice... Graba de a suprima drepturi ale omului... Cândva, mai devreme sau mai târziu, este inevitabil să nu re-evaluăm ceea ce am trăit în această perioadă. Chiar dacă aparent nu va folosi la nimic, poate, măcar, pentru unii dintre cei care mai citesc, rostul există. Poate vom reveni la lecturi esențiale.
Poate vom căuta să ne explicăm, alături de marii gânditori ai Lumii, de ce ne-am pierdut, ca popor, reflexul libertății. Poate, vom redobândi capacitatea de a înțelege texte esențiale, evitând cocktail-ul de informații cretinizante din cărțile care îți spun cum să reușești în viață, sau cum să te îmbogățești într-o săptămână. Poate vom învăța să evitam "sintezele" care circulă pe internet, adunătura de texte simplificate până la inutilizare.
"Prosperitatea cultivă temperamentele rele"- zicea Seneca. Ori noi ne-am prea obișnuit să trăim într-o prosperitate, care s-a insinuat adânc în viața noastră. Oricum, chiar dacă ne-am dezobișnuit de dezbaterea publică, chiar dacă (unii!) ne-am împăcat cu ideea de a ceda, ba din drepturile noastre inalienabile, ba din suveranitatea țării noastre, ca oameni, cred că ar trebui să fim, totuși, prudenți. Să învățăm să ne împăcăm, cumva, cu această imperfecțiune a existenței. Seneca ne îndemna să nu uităm niciodată că există posibilitatea unui dezastru.
Cu alte cuvinte, atunci când mergem la o cafea pe terasă, când facem un drum cu mașina, cu avionul, și orice altceva, ar trebui să fim conștienți de riscurile pe care le comportă oricare dintre acțiunile noastre. "Ce e omul? Un trup slab, firav și gol, fără apărare în starea lui naturală, la cheremul ajutorului oferit de un altul și expus tuturor umilințelor Fortunei.
Tu spui: 'Nu m-am gândit niciodată că se poate întâmpla așa ceva'. Crezi că există ceva pe lume care nu se va întâmpla, când știi că este posibil să se întâmple, când vezi că s-a întâmplat deja...?"
Alain de Botton avertizează asupra acestui fapt și merită luat în seamă. Merită chiar o dezbatere, fie ea și interioară. Nu zăbovim mai mult cu gândul asupra riscului dezastrelor subite și plătim prețul inocenței noastre, tocmai pentru că realitatea cuprinde două caracteristici, contradictorii în cel mai crud mod posibil. Pe de o parte, continuitatea și certitudinea care se transmit mai departe de-a lungul generațiilor, pe de alta cataclismele pentru care nu există nici un avertisment. Suntem prinși între invitația plauzibilă de a presupune că ziua de mâine va fi destul de asemănătoare cu cea de azi...
Dacă am fi în stare să deschidem bine ochii, dacă o să redobândim curajul de a face asta, poate avem șansa să nu plătim prea scump propria inocență. În caz contrar, ne vom trezi cum un comandant dintr-o oarecare "armată de cavalerie" ne măsoară capul cu un chipiu luat la întâmplare dintr-o grămadă de efecte militare. Dacă vom fi avut ghinionul ca acest chipiu să ni se fi potrivit, ca și când ar fi fost al nostru, atunci totul se oprește. Fiindcă este chiar sfârșitul inocenței.