Nu este deloc o întâmplare apariţia stenogramei în care Blejnar poartă discuţii cu şeful statului. Face parte din "arsenalul" cu care lucrează de ani de zile DIICOT
Pentru presă este mană cerească modul în care procurorii DIICOT şi DNA îşi gestionează dosarele. Procurorii de caz şi şefii de secţii din Parchete ştiu chiar mai bine decât politicienii că tot ceea ce contează în România este jocul de imagine şi manipulează foarte bine atunci când au interesul.
Discuţiile telefonice înregistrate de serviciile speciale pot ajunge în presă numai în două moduri.
Dacă dosarul nu a fost trimis în judecată, procurorul de caz este cel care lasă să "sifoneze" stenogramele în presă, cu acordul tacit sau exprimat al şefului care îl coordonează. Legea le permite să facă asta şi nimeni nu se oboseşte să explice bine publicului acest aspect. Este mai comod să te laşi dus de valul general al mâniei împotriva "justiţiei televizate".
Lucrurile sunt foarte simple. Există în România o lege, apărută în anul 2001, care se referă la informaţiile de interes public. Legea spune că orice informaţie dintr-un dosar penal aflat la Parchet poate fi făcută publică "dacă nu periclitează bunul mers al anchetei". Este o formulare largă şi interpretabilă care lasă totul la aprecierea procurorului de caz. Numai acesta poate decide dacă i-a periclitat sau nu ceva ancheta.
Dacă omul este mai exhibiţionist sau are alte interese, va da drumul stenogramelor. "Alte interese" se poate traduce şi printr-o metodă simpla si rudimentară în care acţionează mulţi procurori. Procurorul lasă să răsufle discuţii în presă cu scopul de a asculta ulterior reacţiile celor vizaţi. În foarte multe situaţii s-au obţinut informaţii noi chiar de la cei urmăriţi penal, după ce s-au trezit cu discuţiile lor în media şi au comentat situaţia pe telefoane.
Pot exista însă şi "alte interese" care nu au legătură cu strategia judiciară normală într-un astfel de caz.
Un procuror care a construit multe cazuri rezultate cu condamnări grele spunea că "dacă probele sunt beton şi îţi faci bine treaba nu ai nevoie să încerci manevre prin presă şi să cauţi să influenţezi indirect instanţa".
Al doilea mod în care poate să ajungă în presă o stenogramă, însă după trimiterea dosarului în judecată, este si mai simplu. Instanţele sunt obligate să permită accesul la dosarele penale aflate pe rol, în cauze care sunt publice. Jurnalistul merge la arhivă, depune o cerere şi primeşte tot dosarul la studiu. Daca doreşte, contra cost, poate să primească chiar şi "un xerox".
Banal de simplu.
Însă şi în această variantă rolul procurorului de caz este important. Asta pentru că, dacă discuţiile nu au legătură cu cauza, procurorul trebuie să le excludă din dosarul final trimis instanţei. Dacă e neglijent şi nu "tunde" bine dosarul, pot ajunge legal în media discuţii care nu trebuiau să fie publice.
Dacă are "alte interese" lasă intenţionat discuţii irelevante la dosar şi apoi dă "pontul" jurnaliştilor. Procurorul este singurul care poate indica cine sunt persoanele dintr-o stenogramă, dacă în document nu e marcată identitatea acestora. În concluzie, fie este neglijent, fie are alte interese.
Acestea sunt metodele, dar mai este de comentat strategia generală de imagine a DIICOT. Această instituţie duce o politică bine gândită la nivel de imagine. Este evident că procurorii recurg des la artificii de imagine pentru că aceasta este politica oficială şi acceptată a conducerii instituţiei. Sunt mii de dosare cu infractori necunoscuţi în care DIICOT a folosit astfel de metode fără să aibă cineva vreo jenă. Mai mult chiar, ştiţi cu toţii imaginile cu mascaţi care sparg uşile unor suspecţi în operaţiuni DIICOT.
Cât timp cei trântiţi cu nasul la podea sunt persoane fără importanţă nu deranjează pe nimeni aceasta metoda de acţiune în dosare.
Pe valul strategiei generale a DIICOT la nivel de imagine a acţionat probabil şi procurorul devenit celebru după apariţia stenogramei Blejnar-Băsescu. Aceasta este varianta cea mai evidentă. Pot exista însă şi motive ascunse.
Cert este că procurorul Drilea se lamentează degeaba acum. Dacă a lăsat intenţionat discuţia la dosar, trebuia să aibă argumente judiciare cu care să convingă că era relevantă pentru judeecarea cauzei. Nu a spus nimic despre asta, doar s-a fofilat. Dacă a fost o neglijenţă, este grav că a acţionat astfel într-o cauză atât de importantă şi chiar merită să se ocupe în continuare numai de găinării. Restul sunt scuze irelevante.
Pe de altă parte, la nivel de principii, Consiliul Superior al Magistraturii trebuie să înceapă să delimiteze mai bine criteriile după care pot acţiona Parchetele la nivel de imagine.
Până la urmă tot ceea ce trebuie să aibă prioritate este bunul mers al sistemului judiciar şi stabilirea corectă a adevărului în instanţe, adică o funcţionare mai bună a Justiţiei. Intrebarea este dacă CSM are capacitatea să facă asta fără să limiteze flagrant accesul la informaţii de interes public?
Este o intrebare legitimă în România, ţară care mereu cade în păcatul oscilaţiilor la extreme, unde cel mai greu este să găseşti un echilibru eficient. Citeşte şi alte opinii ale jurnalisului Mălin Bot:
Menajeria lui Crin