În primul său secol de funcționare, Galleria dell`Accademia din Florența, fondată în 1784, era un muzeu care strîngea, una după alta, capodopere ale unor mari maeștri, de la Cimabue și Giotto, la Uccello, Botticelli și Ghirlandaio.
În 1872, însă, totul s-a schimbat, cînd municipalitatea a decis să transfere din Piața Signoriei în muzeu faimoasa statuie ”David” a lui Michelangelo, pentru a-i proteja marmura. Statuia rezistase în Piață, acolo unde o așezaseră comisionarii săi, din 1504. Cu ocazia acestui transfer, clădirea Galleriei s-a refăcut, schimbîndu-se logica întregului muzeu. Galleria dell`Accademia nu va mai fi doar un mare muzeu, concurent al faimosului Uffizi, ci va fi muzeul în care se află ”David” de Michelangelo. Sălile de expoziție și culoarele dintre ele au fost astfel amenajate încît să treci prin arta gotică, prin arta trecentoului și quattrocentoului și, în final, ca într-o culme a experienței estetice a vizitatorului, să ajungi pe un culoar străjuit de alte sculpturi ale lui Michelangelo, la picioarele lui David.
”David” este, cred, cea mai cunoscută statuie din lume. Adevărată emblemă a Renașterii, statuia din marmură are 4 metri înălțime și, la Accademia, stă pe un soclu ridicat și el cam la 2 metri, într-o sală circulară cu lumină naturală prin tavan, în care nu se mai află nimic altceva. Așezarea muzeală a lui „David” este o declarație în sine. ”David” este opera supremă a Renașterii, căci ea adună totul: măiestria amuțitoare a genialității artistice, curajul de a plasa omul în centrul tuturor lucrurilor, preocuparea pentru descoperirea naturii. Poate că în Piața Signoriei, dimensiunile ei se încadrau perfect spațiului, dar în sala de la Accademia, impactul pe care ”David” îl are asupra vizitatorului e teribil, căci David pare un mastodont splendid care aruncă în aer toate proporțiile confortabile. La cea mai recentă vizitare a statuii, acum vreo două luni, am avut, ca niciodată, o puternică angoasă, o senzație de prezență diabolică, faustică. Am avut, de-odată, gîndul că, plasînd într-o sală de muzeu ceea ce era făcut pentru o piață largă, florentinii nu doar că au prezervat pentru secolele ce vin capodopera lui Michelangelo, dar au revelat, poată fără să vrea, păcatul cel mare al Renașterii.
Omenesc? Deloc omenesc! - s-ar putea exclama, parafrazînd un titlu filozofic bine cunoscut, cînd privirea îți este pur și simplu confiscată de ”David”. David este perfect, cum nici un om nu va putea fi vreodată. Este atît de demn și de liber, cum nici un om nu va putea fi vreodată. Este un ideal inaccesibil, iar Renașterea, cu farmecul ei compleșitor, a băgat oamenilor în cap că sînt sau pot lesne să fie precum David-ul acesta. Principial, aceasta este eroarea supremă a Renașterii: i-a făcut pe oameni să creadă că ei sînt cei mai importanți, că Dumnezeu, la rigoare, este ori nu necesar, dar că omenirea este cheia de boltă a Creației întregi. Ignorînd toate avertismentele antice și medievale referitoare la natura deșucheată a omului, la vanitatea sa, la nerecunoștința sa și la iresponsabilitata sa, Renașterea i-a rupt legăturile culturale care îl țineau pe om, ca niște ancore, mai aproape de condiția sa firească. ”David” este o declarație de emancipare de o frumusețe uluitoare - de aceea, știind cîte ceva despre natura umană, mi-e frică de tot ceea ce poate inspira această capodoperă atît de venerată.
INTRO FOTO
La picioarele lui ”David” te simți mic, strivit, strîmb și urît. Frumusețea lui, deopotrivă fizică și aurorală, este atît de groasă încît e imposibil să intri în dialog cu această lucrare. ”David” nu pare a fi făcută pentru oameni, ci pentru supra-oameni. Ce din mine mă poate pune în aceeași categorie existențială cu ”David”? Nimic. Atunci, de ce este atît de omenesc din punct de vedere anatomic, cînd nu este deloc omenesc din punct de vedere spiritual?
Unul dintre culoarele care duc, implacabil, spre „David”, este străjuit de o serie de patru ”Prizonieri”, realizată de Michelangelo pentru mormîntul Papei Iulius al II-lea. Acești ”prizonieri” sînt silute omenești care încearcă să iasă din blocul de piatră de unde unde mîna lui Michelangelo urma să-i ”desprindă”. Nu doar că pot empatiza pe deplin cu lupta omului cu materia pentru a-și găsi o identitate spirirtuală, nu doar că mă emoționează nesfîrșit efortul contorsionat de desprindere din magma grea a fratelui meu, omul prizonier, dar îmi dau lacrimile cînd înțeleg mesajul trist al acestor lucrări: nu vei reuși niciodată! Și totuși, în această luptă de desprindere constă eroismul de care am fi în stare. Prefer oricînd ”Prizonierii”, copleștiorului ”David”.
”Între 1 august și 1 septembrie, autorul rubricii de față va fi în vacanță. Vă invităm ca, în lipsa lui, să o scrieți dumneavoastră. Povestiți celorlalți cititori EVZ experiențele dumneavoastră culturale! Sever Voinescu asteaptă de la dumneavoastră articole pe teme culturale la adresa ”dictaturaculturiievz@yahoo.ro ” și promite că, pe cele mai interesante, le va recomanda pentru publicare în rubrica sa pe întregul parcurs al lunii august. Textele să nu fie mai lungi de 4000 de semne, cu spații inlcuse.”
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.