Jocul mocănesc desenează înălţimea munţilor şi zborul vulturilor. Femeile, bărbaţii şi copiii calcă apăsat chiar şi când ritmul e lent, darămite în focul tobelor. Sunt în stare să inunde un spaţiu, oricât de mare, cu strigăturile lor. „No, dar să-l vedeţi pe părintele cum ştie a juca”, îmi atrage atenţia un membru al Ansamblului folcloric „Astra” din Săcele.
Ajungând în acest loc din apropierea Braşovului mi-am dat seama că spiritul lui Andrei Şaguna respiră încă prin amintirea confraţilor săi, căci timpul nu are limite.
Preotul la care făcea referire omul de mai-nainte se numeşte Raul Şerban.
Un tânăr de 37 de ani, jovial, vorbindu-mi mai mult ca orice despre istoria locului în care el însuşi a prins rădăcini încă din 2006. Altfel, e de origine din apropiere, din Teliu.
Lecţia de căpătâi
Îmi arată fotografii din viaţa ansamblului. El, dar şi soţia lui, sunt îmbrăcaţi în portul popular specific acestui ţinut, integrându-se perfect în firescul scenei. Văd pe chipurile lor sudoarea şi fericirea. De mic, îmi povesteşte, la el, în Teliu, l-au învăţat părinţii obiceiurile de iarnă, de vară. Mergea în fiecare an la colindat.
Horele care dădeau ghes soarelui să nu se retragă pe după zare nu puteau fi nici ele pierdute.
„Să ţin la obiceiurile noastre, este o lecţie de căpătâi învăţată de la părinţii mei”.
Oftează, pentru că tatăl său tocmai ce-a murit, aşa că un an întreg fiul nu joacă, semn al omagiului.
„Casele de cetire”
În noua sa postură, la Săcele, a fost mai întâi preot secretar şi misionar, iar din 2011 paroh.
Mă conduce spre biserica sa, cu hramul Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavril.
Pe drumul liniştit mă uimesc străduţele înguste, curate, şerpuitoare, printre casele cuminţi arhitectural.
Turla locaşului răsare de departe, zgâriind norii grei care s-au abătut asupra localităţii, în ecourile tunetelor venite tocmai de pe Tâmpa.
Cimitirul doarme sub acoperământul serii. Străbat aleea principală, iar însoţitorul meu îmi zice că biserica în care urmează să intrăm e atestată din 1799.
Românii din Transilvania au avut permisiune de la Viena să ridice, din piatră, spaţiile credinţei lor abia în 1781.
Sunt invitat şi în clădirea cea mică din vecinătatea sfinţilor. E fosta şcoală sătească, pe care preoţii au ridicat-o în timpul când românismul prindea conturul unei mişcări naţionale. Erau „Casele de cetire”, în care copiii veneau să înveţe carte. Pentru asta, ierarhii aduceau, pe propria cheltuială, învăţători, să lumineze uliţele în spiritul Limbii Române.
Şi nu numai. Se organizau piese de teatru, şezători, dezbateri la care întreaga comunitate participa. Evident că era adus de fiecare dată în discuţie cel mai aprins subiect, cel al unirii cu fraţii de dincolo de Carpaţi.
„Noi oricând să spunem cine suntem”
Pe o temelie atât de solidă vrei să aşezi în continuare alte cărămizi. Astfel îl cunosc şi pe (Gheorghe) Debu Miron, instructorul de dans al Ansamblului Folcloric „Astra”. Dedicat pasiunii sale încă din 1964, când a înfiinţat acest grup.
Mii de elevi au trecut prin mâna sa coregrafică. Învăţându-i, din clasele primare, cum să zburde în ritmul vetrei lor.
„Hora”, „Chindia”, „Brâul pe şase”, „Ciobănaşul”, „Jianul”, „Sârba ofiţerilor”, „Hodoroaga”, „Alunelul”, „Brâul de Făgăraş”. Sunt doar câteva nume ale jocurilor. Pe care copiii le visează, atât le sunt de întipărite, precum Alfabetul.
Dincolo de spectacolele pe care acest ansamblu le-a dat în toată ţara, dar şi peste hotare, crezul acestui bărbat a fost să nu se piardă nimic din tradiţie.
„Eu am ţinut cel mai mult la autenticitate. Ca noi oricând să spunem cine suntem”, îmi repetă cuvintele pe care le-a spus tuturor generaţiilor.
Ideea de comuniune
Dacă aveţi impresia că la atât se reduce pulsul micului oraş, ei bine, nu e nici pe departe aşa. Au fost reînnodate multe alte fire rupte pe vremea comunismului.
Aşa cum este Asociaţia Culturală „Izvorul”. Sub umbrela sa fiinţau, până la Al Doilea Război Mondial, activităţile culturale şi sportive. Azi îl găsesc pe preotul Şerban în calitate de vicepreşedinte al Asociaţiei.
Tot el este preşedintele Despărţământului „Astra”, reînfiinţat în 2003 de profesorul Liviu Dârjan.
„Să redăm oamenilor încrederea în puterile lor”
Anul acesta este programată a zecea ediţie a Festivalului de Datini şi Obiceiuri. Se pune accent pe multiculturalism. Românii îşi prezintă tradiţiile lor. Costume, jocuri, reţete culinare. Ungurii fac la fel. Tot asa şi rromii. Toţi petrec împreună.
Parohia din Satulung de Jos organizează în decembrie, de şapte ani încoace, după post, Balul de Crăciun. Sute de oameni, în special tineri, participă. Ocazia aceasta aduce cu sine şi fapte bune. Se organizează o tombolă. Sunt strânşi bani care vor servi celor aflaţi la ananghie.
O profesoară s-a putut opera la un picior. Unei familii cu 11 copii i s-a cumpărat o maşină de spălat. Altor nefericiţi li s-a refăcut casa, după incendiu. Este editată revista „Plaiuri săcelene”. Platforma pe care cei născuţi în acest loc se reunesc, oriunde i-a dus viaţa. Sute de oamenii trimit amintiri de viaţă, fiind publicate.
„Scopul nostru este să redăm oamenilor încrederea în puterile lor”. Raul Şerban, preotul, vorbeşte adesea la plural. Nu e singur.
Oraşul Săcele, cu mai puţin de 30.000 de locuitori, mi se pare mult mai mare. Prin faptele locuitorilor săi.