Un adevărat desant de prieteni, compus din Viorel Marineasa, Daniel Vighi şi Marcel Tolcea, s-a ocupat de îngrijirea volumului „Eu însumi” de Ion Monoran: poet dispărut la patruzeci de ani, în decembrie 1993, înainte să-i apară prima carte.
Nemaicitind nimic din versurile lui Ion Monoran, surpriza descoperirii unui poet pe cât de original, pe atât de proaspăt a fost una considerabilă. Nici una dintre paginile volumului de la Cartea Românească nu datează, deşi ele îl reproiectează pe Marcel Tolcea „undeva pe bordura umedă a anilor ‘70”... Contează mai puţin că, pe vremea aceea, poetul deja format frecventa cenaclurile timişorene, după ce fusese exmatriculat din liceu şi trimis într-o unitate de muncă; în timp ce viitorul critic abia făcuse ochi. Important e că poeme scrise cu patru decenii în urmă se desprind aproape complet de momentul redactării lor, livrându-se fără atele contextuale unui cititor din altă epocă socială şi literară.
Grupând texte inedite şi distribuindu-le în trei secţiuni, „Eu însumi” e o antologie „arheologică”, prin care etapele poeziei se regăsesc în vârstele omului care o scrie. Biografia impregnează de la bun început o operă în mişcare, opusă, cu obrăznicie programatică, producţiei patriotarde de după Tezele din iulie 1971.
Fronda juvenilă se resoarbe într-o atitudine de poet angajat; dar nu în sensul culturii oficiale, ci tocmai împotriva direcţiei. „Pumnii mei au chef de bătaie”, ne anunţă tânărul autor care ar fi trebuit domesticit în armată, la săpat de şanţuri; dar n-a fost să fie... „Pur şi simplu aş vrea să scriu despre/ alţii, despre cuvintele care de multe ori/ se simt obligate să spună lucrurilor pe nume/ şi asta pentru că în unele cazuri nu-i totul adevărat într-un adevăr/ şi asta pentru că niciodată nu-i destul adevăr într-un adevăr”.
Cu patru ani înainte de a muri, Ion Monoran a oprit tramvaiele la Timişoara, în ceea ce avea să fie începutul Revoluţiei. Ai zice că acest poet veritabil şi-a dorit atât de mult, încât până la urmă a reuşit, să-şi pună literatura în aplicare.