Cu volumul "Mistificţiuni" (Editura Compania), Mircea Anghelescu captează din start interesul cititorilor, făcând ca aria specialiştilor şi cea a publicului larg să se intersecteze.
Aceasta nu înseamnă, desigur, că toată lumea va deveni expertă în „falsuri, farse, apocrife, pastişe, pseudonime şi alte mistificaţii în literatură“, ci că un asemenea subiect de discuţie va interesa mai mult şi pe mai mulţi decât, să zicem, „echilibrul între antiteze“ al lui Heliade-Rădulescu.
Aparte de plagiate, falsificări de tablouri şi alte matrapazlâcuri din lumea culturală, mistificţiunile servesc, uneori, construcţiei identitare. Se inventează şi se utilizează texte prin care se urmăreşte nu atât un avantaj personal, cât... o mai bună imagine a României în lume.
Sunt falsurile patriotice, făcute pentru a suplimenta istoria cunoscută a naţiei. Nu se ştie mai nimic despre viaţa strămoşilor în mileniul obscur? Cronica lui Huru, apărută din senin şi publicată în 1856, împinge observaţia şi, implicit, mărturia asupra continuităţii noastre pe aceste meleaguri până foarte departe în timp. Docomentul era, chipurile, o traducere românească făcută de spătarul Clănău la 1495 după un original latin al lui Huru, cancelar al lui Dragoş-Vodă. Iar originalul ar fi fost un extras din mai vechea cronică latină a lui Arbore Campodux. Perioada istorică e acoperită ideal: din timpurile premergă- toare părăsirii Daciei de către romani şi până la moartea lui Dragoş, după o domnie în care fuseseră stabilite structurile amănunţite ale statului...
Această mirabilă descoperire a testimoniului care ne lipsea e înduioşătoare nu numai prin stângăcia realizării artefactului, dar şi prin suprapunerea perfectă cu necesităţile istoriografiei naţionale. Inventând, „documentând“ un trecut, cronica lui Huru documentează de fapt epoca romantică în care a fost plăsmuită. Tradiţia, dreptul istoric deveneau atunci hotărâtoare în negocierile şi tratativele purtate pentru ca Principatele să constituie o naţiune.
Aşa se rescrie Istoria, prin cunsemnăciuni şi mistificţiuni trebuincioase... şi aşa (avizat, substanţ ial, seducător) se poate face istorie literară.